Ștefan Popescu: Ce rămâne după Summitul NATO de la Ankara

Reuniunea la nivel înalt NATO de la Ankara a fost una de tranziție iar acest lucru înseamnă lipsa deciziilor majore. Toată lumea a dorit salvarea aparențelor. Fotografia a exprimat: unitate, continuitate și determinare.

Declarația finală a reafirmat angajamentul față de articolul 5, a confirmat obiectivul majorării cheltuielilor pentru apărare, a menținut sprijinul pentru Ucraina și a identificat Rusia drept principala amenințare la adresa securității euro-atlantice.

Documentul a insistat şi asupra consolidării industriei de apărare, creșterii rezilienței în fața amenințărilor hibride și aprofundării cooperării dintre aliați. Este un mesaj frumos împachetat pentru opiniile publice, mai ales că se găsesc mulți vectori cu vizibilitate care să îl servească pe piață.

Exact cum spuneam mai devreme, evenimentele de tranziție nu consacră lucruri fundamentale și nu iau decizii majore strategice. Ele nu fac decât sa reia lucruri mai vechi pe care să le prezinte ca fiind noi. Creșterea bugetelor militare, consolidarea flancului estic și sprijinul pentru Ucraina reprezentau decizii asumate anterior.

Mai este ceva foarte important de care noi trebuie să ținem seama: pe măsură ce distribuția globală a puterii se modifică, iar centrul competiției strategice se deplasează spre alte regiuni ale lumii și logica NATO se va schimba inevitabil, indiferent de declarații.

Viitorul Alianței nu va depinde de capacitatea liderilor de a produce comunicate consensuale, ci de măsura în care interesele strategice ale Statelor Unite și ale europenilor vor continua să fie suficient de convergente. Iar aliații o ştiu: angajamentele nu mai sunt automate, ci tot mai condiționate.

Pentru unele decizii fără impact strategic anunțate la Ankara este nevoie de timp pentru a le vedea eficiența. Aşa cum este Banca pentru Apărare în care nu a intrat nicio putere majoră a NATO, cu excepția Turciei, interesată de unele linii de credit care să îi susțină exporturile de armament.

În rest, participanții au dorit să cultive Turcia, partener esențial deși cu o agendă independentă, cu o excepție: premierul grec Mitsotákis a avut o declarație cu privire la faptul că pentru Grecia principala amenințare vine dinspre Turcia.

Poate că acest summit rămâne relevant mai ales pe ce nu s-a spus, un exemplu fiind rivalitatea regională periculoasă dintre Turcia și Israel, în care există riscul îmbarcării Greciei.

Un cuvânt și despre participarea României la acest summit. Întâlnirea bilaterală la nivel prezidențial cu premierul Canadei reprezintă un rezultat pozitiv pentru consolidarea relației bilaterale și merită salutată. Însă agenda noastră diplomatică ridică mari semne de întrebare.

Nu a avut loc nicio întâlnire bilaterală cu liderii unor puteri relevante pentru securitatea flancului estic sau a vecinătății strategice a României, într-un moment în care coordonarea regională capătă o importanță tot mai mare.

Desigur, domnul preşedinte Dan a schimbat câteva cuvinte de curtoazie cu președintele Trump, lucru pentru care trebuie să mulțumim protocolului turc – a avut inspirația să aşeze cuplul nostru prezidențial în spatele președintelui Trump la fotografia de familie – și evident să-i mulțumim președintelui Trump că a avut inspirația să întoarcă capul.

La noi, asemenea interacțiuni sunt știri naționale. Și să nu uităm cele câteva cuvinte schimbate de doamna Țoiu cu secretarul de stat Marco Rubio – colecția domniei sale s-a îmbogățit cu o fotografie care va ușura sarcina celor care îi vor redacta bilanțul ca ministru.

Extinderea cooperării navale a României cu Turcia și Bulgaria reprezintă o mare realizare pentru consolidarea securității la Marea Neagră şi pentru protecția infrastructurilor critice – rod al eşaloanelor tehnice din MApN şi MAE.

În schimb, la nivel politic nu s-a obținut nimic privind dislocarea unor noi capacități militare aliate pe teritoriul României, obiectiv prezentat anterior de ministrul Apărării, Radu Miruță, ca o prioritate a noastră la summit.

Deci, dacă vrem să rămânem lucizi, valoarea unui summit nu se măsoară prin numărul declarațiilor sau al fotografiilor oficiale, ci prin capacitățile suplimentare pe care un stat reușește să le atragă pe propriul teritoriu și prin avantajele strategice concrete pe care le obține în raport cu mediul său de securitate. Din acest punct de vedere, România nu poate clama un mare succes la summitul de la Ankara.