Ștefan Popescu, analiză de weekend. Ce înseamnă acordul de la Mecca dintre Turcia, Pakistan şi Arabia Saudită

Acordul de apărare de la Mecca dintre Pakistan, Arabia Saudită și Turcia era previzibil de la primul foc tras de americani împotriva Iranului și de la ieșirea voluntară a Statelor Unite din postura de arhitect de ordine regională în Orientul Mijlociu. Este probabil ca, pe fondul redimensionării prezenței americane în lume, al unei lumi tot mai multipolare în care alianțele devin alinieri punctuale, al forțelor profunde care împing monarhiile sunite ale Golfului spre o diversificare a parteneriatelor lor, Statele Unite să nu mai fie în măsură să proiecteze o ordine regională. Lumea, chiar regiunile și spațiile strategice mai restrânse – toate nu mai pot fi controlate dintr-un singur punct și niciun actor strategic nu mai poate impune o arhitectură de putere unanim acceptată. Dar acțiunile Statelor Unite începând cu vara lui 2025 au accelerat această tendință. Retragerea lor este brutală, iar această situație este o veste proastă pentru noi toți cei care facem parte din ecosistemul global american. Chiar dacă unele puteri europene, precum Franța, nutresc iluzia ocupării unor spații libere lăsate de americani în numele unor strategii de „putere de echilibrare”, slăbirea proiecției americane în această regiune vitală va diminua și mai mult audiența europenilor.

Cu alte cuvinte, în fundalul tabloului regional în care se încheie acordul de la Mecca se află criza de credibilitate a arhitecturii strategice americane. O anulare a strategiei după 2020 – realizare majoră a primei administrații Trump, bazată pe superioritatea militară israeliană și integrarea treptată a Israelului în spațiul strategic arab prin Acordurile Abraham, cu perspectiva unei extinderi într-o formă sau alta spre Pakistan. Războiul cu Iranul a demonstrat limitele acestei arhitecturi și, mai ales, ne-a spulberat un mit: dacă serviciile de informații israeliene sunt excelente din punct de vedere operațional, au dovedit limite serioase în ceea ce în română se numește „informații strategice” (francezii îi spun renseignement stratégique, domeniu care are drept scop înțelegerea transformărilor de putere). Chiar dacă Statele Unite și Israelul au demonstrat o superioritate militară considerabilă, această superioritate nu s-a transformat automat într-un control politic asupra regiunii. Iranul a rămas un actor capabil să influențeze echilibrul regional, iar statele arabe au tras o concluzie fundamentală: securitatea lor nu poate depinde exclusiv de garanțiile unei singure mari puteri. În acest sens, acordul de la Mecca poate fi interpretat ca un semn al unei înfrângeri strategice relative a Statelor Unite.

FLASH NEWS Bloomberg scrie despre măsurile fără precedent luate de România pentru Reactorul 2 de la Cernavodă. Operațiunea a mai câștigat nouă zile

14:08

REACȚIE ”Ambulanța neagră” este un fake news. MAI dezminte postările false de pe TikTok. Reacția lui Raed Arafat

13:47

Este totuși important, deși au existat nenumărate tentații în rândul comentatorilor care s-au lăsat purtați de formularea potrivit căreia un atac împotriva unei părți semnatare înseamnă un atac asupra tuturor, să nu confundăm acordul de la Mecca cu apariția unui „NATO sunit”. Nu avem integrare militară, nici comandă comună, cu atât mai puțin doctrine compatibile și nicio amenințare definită colectiv. Relațiile dintre Arabia Saudită, Turcia și Pakistan nu definesc o hartă strategică comună. Cele trei state au interese convergente, dar și diferențe: Turcia urmărește statutul de mare emergent strategic, menținând în același timp relația cu NATO și Rusia; Arabia Saudită caută securitate și autonomie strategică, fără să abandoneze relația cu Statele Unite; iar Pakistanul își gestionează propriul echilibru între China, SUA, India și lumea musulmană.

Acordul transmite că Acordurile Abraham nu mai sunt în miezul arhitecturii de putere din Orientul Mijlociu. Deci suntem mai degrabă în fața unei alianțe de echilibrare, iar nu a unui bloc militar ideologic, chiar dacă s-a dat o anumită coloratură civilizațională prin alegerea Meccai ca loc al încheierii acordului tripartit.

Vestea încheierii acordului nu este bună nici pentru Iran. Acordul reprezintă o provocare serioasă. Teheranul se confruntă cu apariția unui grup de state musulmane capabile să-i limiteze libertatea de acțiune, dar nu este nici un front anti-iranian în sens clasic. Arabia Saudită, Turcia și Pakistanul nu doresc neapărat o confruntare totală cu Iranul. Ele urmăresc mai degrabă un echilibru de putere în care Teheranul să nu domine regiunea, dar nici să nu fie eliminat ca actor. Altfel spus, acest arc sunit complică situația regională a Iranului fără a servi interesele americane și israeliene.

Pentru Israel, problema este mai profundă: o ordine regională mai puțin favorabilă și o creștere a dependenței de cooperări cu state din exteriorul Orientului Mijlociu – India, statele europene care oferă proiecție spre Mediterana orientală, în principal Grecia, și evident Statele Unite.

În această nouă configurație regională deschisă de acordul de la Mecca, China este probabil actorul extern cu cele mai mari oportunități strategice. Beijingul nu urmărește să copieze modelul american al alianțelor militare și bazelor permanente. Strategia chineză este diferită: infrastructură, energie, comerț, investiții și interdependențe, iar relația specială cu Pakistanul este cheia. Pakistanul este unul dintre principalii parteneri strategici ai Chinei, prin cooperarea militară, infrastructură și accesul către Oceanul Indian. Dacă Islamabadul devine un actor tot mai important în securitatea Golfului, China câștigă influență fără să fie obligată să desfășoare o prezență militară comparabilă cu cea americană. Prin Pakistan, Beijingul își consolidează capacitatea de a conecta trei spații strategice: Asia de Sud, Oceanul Indian și Orientul Mijlociu. China nu construiește o alianță militară, ci o rețea de dependențe.

Să aruncăm o privire și asupra Rusiei. Pentru Rusia, acordul de la Mecca este o veste bună din punct de vedere politic. Moscova vede în această dinamică confirmarea propriei teze: lumea unipolară dominată de Statele Unite se fragmentează, iar un Orient Mijlociu mai autonom față de Washington favorizează Rusia, oferindu-i un spațiu diplomatic, strategic, economic și energetic. Dar avantajele rusești sunt mult limitate față de cele obținute de China.

În concluzie, ne aflăm în fața unui moment istoric în evoluția către o lume postamericană, pentru a prelua expresia lui Fareed Zakaria, iar noi, cei de aici, care privim cu atâta pasiune operațiunile militare din Iran și din Ucraina, trebuie să înțelegem că într-un război contează cine schimbă regulile, nu cine distruge un anumit număr de infrastructuri.