Ștefan Popescu – Miza centrală a negocierilor dintre SUA, Rusia și Ucraina, de la Abu Dhabi: arhitectura de securitate europeană
Negocierea trilaterală de la Abu Dhabi între Statele Unite, Federația Rusă și Ucraina a reprezentat numai o etapă intermediară în cadrul unui proces politico-diplomatic mult mai amplu. Nu ne-am aflat așadar în fața unui moment de decizie politică ci a unei secvențe de calibrare, explorare, testare de poziții între cei trei actori implicați. De altfel, cu excepția unor schimburi de prizonieri nu s-a anunțat nimic de substanță.
Pentru cei care urmărim actualitatea internațională, această reuniune a avut marele merit de a ne oferi câteva indicii prețioase pentru a evalua stadiul procesului politic cu privire la Ucraina, a intențiilor părților și mai ales raporturile de forță reale – cele care condiționează evoluția negocierilor.
Adevărata semnificație a reuniunii trebuie căutată în formatul negocierilor, nivelul reprezentării, componența delegaților și temele care au ajuns pe masa discuțiilor. Aceste elemente ne permit să înțelegem ceea ce fiecare actor încearcă să obțină în perspectiva unei eventuale reconfigurări a ordinii de securitate europene. Să le luam punctual.
Primul este disponibilitatea a tuturor părților – americani, ruși și ucrainieni – de a negocia. Americanii, rușii și ucrainienii au acceptat să participe la un format trilateral. Dar disponibilitatea de a negocia nu înseamnă disponibilitatea de a face concesii. Înseamnă că dialogul diplomatic servește propriilor interese strategice. Washingtonul încearcă să păstreze inițiativa diplomatică pe acest dosar, Moscova vede oportunitatea de a depăși cadrul strict ruso-ucrainean și de a pune în discuție problemele arhitecturii europene iar Kievul încearcă menținerea Statelor Unite implicate în proces și acceptarea ca partener egal cel la negocierile ce privesc teritoriile, garanțiile și viitorul strategic al Ucrainei.
Al doilea indiciu privește poziția europenilor, dificultatea de a constitui o poziție diplomatică unitară și imposibilitatea de a fi tratați ca partener egal al negocierii. La Abu Dhabi au fost prezenți reprezentanți ai Franței, Italiei, Germaniei, Comisiei Europene și Consiliului European, alături de Marea Britanie și un reprezentant al Secretarului General al NATO. Prezența lor nu a însemnat însă participarea la masa trilaterală. Europenii au fost plasați într-un plan separat de consultări, numai cu americanii și ucrainienii, fară să dispună de o reprezentare la negocierile directe SUA-Ucraina-Rusia. De altfel, unul din șefii delegației americane, Jared Kushner, a și declarat la capătul acestei runde de negocieri : « Dacă europenii ar găsi o persoană care să vorbească în numele lor, acest lucru ar fi o mai mare realizare decât acceptarea lor de către ruși în procesul de negociere ». Dincolo de ironie, mesajul politic e cât se poate de clar : problema europenilor nu este numai aceea că Rusia nu dorește să includă reprezentanții europeni ci că Uniunea Europeană nu a reușit să construiască o poziție comună coerentă, nici măcar în cadrul mai restrâns al Coaliției de Voință. Ajungem astfel la următorul indiciu : europenii nu sunt parte egală a procesului de negociere.
Iar această situație este cu atât mai notabilă cu cât războiul se desfășoară în inima continentului european iar consecințele oricăror înțelegeri pe linia Washington-Moscova vor afecta în mod direct securitatea, economia și echilibrele strategice de pe teritoriul european. Cu alte cuvinte, Europa este cea expusă și nu reușește să transforme această expunere în capacitate de negociere proporțională. La o scară infinit mai mică este și cazul României, statul care suportă și va suporta cele mai mari costuri strategice ale războiului, respectiv al oricăror înțelegeri privind Ucraina.
Pentru a « sta strâmb și judeca drept », această situație a europenilor nu echivalează cu lipsa oricărei influențe asupra procesului politico-strategic Washington-Moscova. Europenii dispun de instrumente economice și financiare, militare și industriale care influențează poziția Ucrainei în negocieri, care pot crea obstacole în calea obiectivelor Washingtonului. Avem multiple dovezi asupra cărora nu mai insist. Dar și aici ajungem iar la capacitatea de a transforma aceste resurse complementare într-o strategie diplomatică unitară.
Al treilea indiciu este oferit de nivelul delegațiilor. Am avut de-a face cu personalități care au acces direct la centrele de decizie dar nu ne-am aflat la nivelul unei reuniuni a șefilor de stat și de guvern sau a miniștrilor de externe. Cu alte cuvinte, ceea ce afirmam la început – un eveniment intermediar la care se transmit și testează poziții politice importante iar nu unul la care se adoptă decizii politice definitive. Dar nu suntem nici în fața unor echipe pur tehnice ci a unor reprezentanți politici, militari, ai serviciilor secrete și diplomației care permit evocarea unor chestiuni de ordin strategic. Deci însăși componența delegațiilor transmite un mesaj. Să începem cu americanii. O delegație condusă de Steve Witkoff și Jared Kushner, emisarii personali ai președintelui Donald Trump, transmite că președintele Statelor Unite dorește un control politic asupra procesului de negociere. Nu este deci o diplomație lăsată în seama structurilor tradiționale, Departament de Stat etc. ci un canal aflat în proximitatea directă a președintelui Statelor Unite.
Dar, faptul că s-a optat pentru doi apropiați ai președintelui, nu înseamnă că dimensiunea militară și strategică nu sunt cuprinse, nu sunt integrate în strategia americană. Dimpotrivă, prezența generalului Alexus Grynkewich, șeful Comandamentului European al SUA și comandatul suprem al forțelor aliate NATO în Europa, ne arată acest lucru. În ceea ce privește componența delegației ruse, aceasta este de asemenea interesantă. Șeful acesteia, Vladimir Medinski, consilier prezidențial, reprezintă linia maximalistă cu privire la Ucraina, interpretarea istorică a dosarului ucrainean.
Prezența în delegație a lui Serghei Riabkov, ministru adjunct de externe având în aria de competență relațiile cu Statele Unite și controlul armamentelor, este unul dintre cele mai puternice semnale transmise de Rusia. Ambasadorul Riabkov a fost implicat în formularea revendicărilor ruse privind arhitectura de securitate și relația cu NATO în perioada premergătoare războiului de pe teritoriul Ucrainei. Prin urmare, participarea sa ne arată că interesul Moscovei depășește cadrul strict al teritoriului ucrainean. Miza este reprezentată de controlul strategic al Ucrainei și de arhitectura de securitate care înseamnă și limitele prezenței NATO în proximitatea Federației Ruse.
Cu alte cuvinte, Rusia leagă dosarul ucrainean – ceea ce ştim deja de mult timp – de o negociere mai amplă privind arhitectura de securitate europeană. Igor Kostiukov, șeful informațiilor militare GRU înseamnă importanța informațiilor militare și de intelligence în procesul de negociere. Adică : situația reală de pe front, capacitățile militare ale părților, sprijinul occidental acordat Ucrainei. La acestea se adaugă și prezența generalului Iuri Jigarlovski, din structura de operații a Statului Major rus, ceea ce consolidează această dimensiune militară.
De altfel, în Rusia este puternic înrădăcinată formula lui Klausewitz, războiul este continuarea politicii cu alte mijloace. Cât privește delegația ucraineană, două personaje mi-au reținut atenția – Kirilo Budanov, șef al administrației prezidențiale, fost șef al informațiilor militare și apropiat al președintelui Zelenski și David Arakhamia, liderul grupului parlamentar al partidului prezidențial din Rada supremă, a se citi componenta de securitate și relația directă cu centrul de decizie prezidențial, respectiv dimensiunea politică și parlamentar – orice eventual acord are nevoie și de o susținere politică capabilă să îi asigure implementarea.
Să evocăm și câteva riscuri care transpar din aceste elemente vizibile. Pentru Kiev și susținătorii acestuia faptul că probleme legate de teritorii, garanții, statut strategic sunt incluse într-un cadru mai larg de negociere reprezintă un risc. Interesele ucraineene nu mai reprezintă singurul reper – Ucraina, punct de plecare pentru o negociere mai amplă. Statele Unite sunt actorul central al procesului politic iar riscul este reprezentat de faptul că acestea vor ține cont în primul rând de interesele americane iar nu de cele europene. În sfârșit, faptul că niciun stat est-european nu a participat la discuțiile din marja reuniunii, ridică un mare semn de întrebare chiar cu privire la intențiile Franței, Germaniei, Italiei, unde deseori am întâlnit opinii legate de inflexibilitatea esticilor în raport cu unele interese vizavi de Federația Rusă.