Titus Corlățean – sleit de Fata Morgana

Publicat: 20 01. 2013, 22:44
Actualizat: 20 01. 2013, 22:44
Cine e Titus Corlățean? Un Teodor Baconschi, dar fără cultură.

Cine e Titus Corlățean? Un Teodor Baconschi, dar fără cultură.

Fata Morgana nu e una dintre gagicuțele de la un show păcătos. E un fenomen optic, care se manifestă în biroul tău cald de ministru și face să-ți apară în față, ca aievea, diverse imagini minunate, după care tânjești – un portofoliu, o sinecură, o icră, o măslină.

Criza ostaticilor din Algeria nu trebuia managerizată de români. Au făcut-o autoritățile locale, cum se pricep mai bine. Echidistant. La început au tras și în teroriști, și în ostatici, din elicoptere. Pe urmă nu se mai știe ce s-a întâmplat, fiindcă martorii au fost reduși la tăcere.

Externelor noastre le-ar fi revenit sarcina să c-o-m-u-n-i-c-e. S-o facă laconic, fără informații care ar fi putut periclita evenimentele în desfășurare, să dea unui public emoționat de faptul că la fața locului se aflau și români (câți? nu se știe până astăzi, lucru de înțeles dacă ne gândim că nu știm noi câți suntem în spațiul carpato-băsesciano-pontic, darmite prin coclaurii Saharei). S-o facă în așa fel, încât să inspire încrederea că România nu-și abandonează cetățenii.

Au preferat, în schimb, să se înfășoare în tăcere, ca tuaregii în kufiyya. O tăcere misterioasă, importantă, încărcată de sumbre prevestiri. Câte ceva, totuși, s-a aflat: că România a inițiat o celulă de criză (lucru firesc), că celula lucrează 24 din 24 (fapt pentru care s-au și felicitat unii pe alții), că ministrul Corlățean a vorbit în repetate rânduri cu omologul său algerian. (Într-o semi-dictatură, cum e Algeria, șeful Diplomației știe la fel de mult cât s-a dovedit că știe și ministrul Internelor, care s-a umplut de ridicol în fața presei). 

A mai scăpat în fața camerelor fostul procuror Robert Cazanciuc, Secretarul General al MAE, care – chiar dacă ar ieși să cânte un lullaby – tot ar stârni fiori reci.

Să ne înțelegem bine: Titus Corlțean are toate calitățile. Îi lipsește doar anvergura. Reușește să pară mereu, nu știu cum, propriul său aghiotant. Reușește să dea impresia că, oriunde ar telefona, sună ocupat.