Cum a fost drogat Bartolomeu Anania cu „serul adevărului“: „Pe măsură ce scriam, creştea în mine un fel de poftă de a mărturisi, de a denunța”

Comandantul Securității Ploiești, Mauriciu Ștrul, un evreu a cărui familie fusese ucisă la Auschwitz, l-a drogat pe mitropolitul Anania pentru a obține mărturii scrise.

Bartolomeu Anania, pe numele de mirean Valeriu Anania, s-a născut pe 18 martie 1921, în comuna Glavile, județul Vâlce și a murit la 31 ianuarie 2011.

În anul 1941 a fost arestat o lună de zile pentru participarea la funeraliile unui comandant legionar.

Apoi, în 1958 a fost din nou arestat, sub acuzația de activitate legionară înainte de 23 august 1944.

A fost condamnat de către Tribunalul Militar Ploiești la 25 de ani de muncă silnică pentru „uneltire contra ordinii sociale“.

VIDEO Ion Cristoiu: Deși pare o fantezie, propunerea unui guvern al Reconcilierii Naționale de către Călin Georgescu trebuie luată în serios

11:34

PACE ÎN IRAN Trump minimalizează războiul cu Iranul și promite un final rapid: „Au trecut doar două luni”. Semnalul misterios de la Casa Albă: Următoarea săptămână

11:20

Și-a ispășit pedeapsa în Închisoarea Aiud.

„Eram în închisoare şi mi se apropia procesul. Eram în 959 (n.r. – 1959). Mi s-a dat dosarul să-l citesc şi am descoperit că o seamă de prieteni deveniseră acuzatorii mei. Am avut o cădere psihică.

Am simţit că intru în Iadul pe care Dostoievski îl definea ca „neputinţa de a mai iubi“.

Atunci, am avut o reacţie subomenească. Am simţit că-i urăsc pe oameni, că nu-i mai pot iubi. Am luat decizia, pentru a nu mai vedea oameni, de a mă orbi.

Cu luciditate, nu a fost o reacţie luată la repezeală, de două-trei zile. Aveam la mine un pieptăn de plastic. I-am rupt dinţii şi din coadă am hotărât să fac o andrea. Sinuciderea nu mi-a trecut prin minte, în schimb.

Voiam să am tăria ca, după ce-mi înţep un ochi, să pot să fac la fel şi la celălalt. Era caraghios să rămân doar chior.

Aşteptând acest moment, am aţipit. Şi am avut un vis în care se făcea că sunt în picioare pe o plută, pe apa Bistriţei.

Lângă mine, a apărut sora mea. Şi mergeam aşa, amândoi, ca două statui, dar în susul apei. Când pluta s-a apropiat de mal, ea a coborât, dar doar după ce mi-a spus: „Ai grijă, să nu devii povara nimănui”. M-am trezit, am luat andreaua şi m-am culcat la loc“, a povestit el anii terifianți prin care a trecut.

„Mă prindea mirarea, rușinea și scârba de mine însumi”

Până să ajungă la Aiud, Bartolomeu Anania a petrecut puțin timp și în beciurile Securităţii din Ploieşti, unde torționar era Mauriciu Ştrul.

Într-un mod cu totul surprinzător, chiar şi pentru părintele Bartolomeu, acesta a dat informaţii scrise.

Ulterior, și-a dat seama că a fost drogat, prin cafea, cu scopolamină sau „serul adevărului“, o substanţă halucinogenă folosită frecvent în închisorile comuniste pentru a îi face pe deținuți să spună tot ce știu, dar şi pentru a reduce timpul pierdut cu procedurile de anchetare prin tortură, potrivit Adevărul.ro.

„Pe măsură ce scriam, creştea în mine un fel de poftă de a spune, de a mărturisi, de a-mi descărca sufletul şi năduful, de a denunţa, de a nu lăsa să-mi scape nici un amănunt.

Mai mult, îmi răsturnasem perspective şi, de unde până unde aici mă dominase tendinţa de a-mi apăra prietenii şi a pune cât mai puţin pe seama lor, acum simţeam un fel de voluptate să le descopăr fapta şi atitudini care-i calificau drept adversar ai regimului.

Pornirea aceasta, căci era pornire, m-a stăpînit şi în ziua următoare, şi-mi aminteam nu numai de Firmilian şi Valerian Zaharia, foşti legionari şi deveniţi arhierei ai Sinodului –, ci şi – cu mai multă mâhnire – de mitropolitul Tit Simedrea, fost al Bucovinei, om care nu făcuse politică, dar, în spusele mele, era autorul unor ectenii speciale antisovietice, pe care le difuzase în timpul războiului din Răsărit.

Pe episcopul Teoctist Arăpaş îl văzusem odată plîngînd la mormîntul lui Ştefan cel Mare şi-i denunţam acum lacrimile ca pe o mărturie a sentimentelor lui naţionaliste şi reacţionare.

Scriam, scriam şi nu mă opream şi mă miram de mine şi continuam să scriu, prins de un fel de furie împotriva tuturor celor ce erau atunci liberi, în timp ce eu zăceam în puşcărie.

Scriam ca un apucat, ca un posedat, devenisem rău. Eram, pînă la un punct, conştient de ceea ce făceam, dar simţeam o plăcere dureroasă de a-mi biciui, astfel, conştiinţa şi de a săvîrşi o nelegiuire împotriva propriei mele naturi.

În noaptea aceea nu puteam dormi, mă gîndeam la ceea ce aş putea scrie în ziua următoare.

Deodată m-a săgetat o întrebare: Ce se întâmplă cu tine? De ce te repezi cu atâta furie împotriva unor oameni pe care-i stimezi şi-i iubeşti?

O umbră mi s-a luat de pe ochi, descopeream că întotdeauna fusesem scos din celulă foarte devreme dimineaţa şi întotdeauna mi se adusese cafeaua în camera de anchetă.

Auzisem fără să cred prea mult, că Securitatea obişnuieşte să pună, în mîncare, unor deţinuţi, droguri de ”sinceritate»” care îi face să-şi schimbe psihologia şi să declare tot ce ştiu.

În ziua următoare am început să-mi amintesc lucid ceea ce scrisesem mai înainte, mă prindea mirarea, ruşinea şi scârba de mine însumi, aveam mustrări de conştiinţă”.