INTERVIU | Cum a ajuns România în criza de leadership de acum? Antropologul Alexandru Bălășescu: ”Oamenii vor să aibă ce pune pe masă și mulți se îndreaptă spre cei care le promit salvare”

Antropologul Alexandru Bălășescu explică într-un interviu pentru Gândul cum a ajuns România în criza de leadership cu care se confruntă în ultima perioadă, când sondajele de opinie arată că unii dintre liderii politici beneficiază de o încredere formată dintr-o singură cifră procentuală.

Potrivit antropologului, o mare problemă cu care se confruntă astăzi societatea românească este aceea că liderii ineficienți de după revoluție s-au confundat cu instituțiile pe care le-au condus, acestea din urmă ajungând să inspire populației la fel de puțină încredere.

S-a ajuns aici, spune profesorul, din cauza faptului că liderii politici nu au avut un proiect comun, care să se ridice peste interesele de partid. În locul predictibilității, cei care au condus instituțiile au oferit incertitudine și incoerență.

Alexandru Bălășescu este antropolog, profesor la Universitatea Royal Roads din Victoria, Canada. Este autor al cărților „Paris Elegant, Teheran Incitant”, „Voioasa expunere a ordinii mondiale” și „Într-o zi, orașul”. 

Ultimele sondaje de opinie arată că încrederea românilor în liderii politici actuali este foarte mică. Din ce cauze s-a ajuns aici?

Întrebarea este cum se construiește încrederea în spațiul cultural românesc. Sunt mai multe moduri și teorii de a construi încrederea. Există practici culturale care duc la construirea încrederii. Spre exemplu, există ideea că încrederea se află pe un continuum și într-o parte se află culturile care construiesc încrederea prin efectuarea de activități comune. Oamenii din acele societăți consideră că, dacă fac ceva împreună, capătă încredere reciprocă. La baza acestui tip de cristalizare a încrederii se află cooperarea.

La celălalt pol al încrederii se află cunoașterea personală. Dacă te cunosc și tu mă cunoști, știm cine sunt familiile noastre și de unde venim, am mâncat împreună, atunci putem avea încredere unii în ceilalți.

După observațiile mele, în acest continuum al încrederii, România se află mai degrabă în zona cunoașterii reciproce, care s-ar putea rezuma la „te cunosc, ești de-al nostru, am încredere în ține”. Totuși, bazele acestui tip de încredere, concentrate pe cunoașterea cuiva, au și componente de neîncredere. Oamenii pot spune „lasă că știu eu că acea persoană nu este de încredere”, pentru simplul motiv că ar ști cu cine se asociază persoană respectivă. În acest sens, nu putem vorbi de încredere în capacitatea unei persoane de a duce o sarcină la bun sfârșit, ci mai degrabă în aliniere de “gusturi”, ca să spun așa.

Fie că vorbim despre încrederea într-un prieten sau încrederea într-un politician, trebuie să avem în vedere că oamenii vor predictibilitate și că predictibilitatea în sine contribuie la construirea încrederii. Cred că vom reveni la acest subiect.

În ceea ce privește încrederea în politicieni, în România, în ultimii 32 de ani, aceștia s-au dovedit a fi imprevizibili. Mergând pe un fir logic, încrederea pe care oamenii o au în instituțiile pe care aceștia le reprezintă, scade. Criza leadership-ului este generată de această imprevizibilitate.

Există și un anumit tip de leadership pe care oamenii îl așteaptă. De multe ori, în România oamenii au avut așteptări mesianice de la lideri, iar asta este imposibil. Politicienii au profitat de asta, promițând mult mai mult decât ar fi putut realist să livreze.

Mulți oameni politici au spus că sunt singurii care au soluția. Ei bine, acest lucru nu este cu putință, pentru că nu există o singură soluție pentru a dezvoltă o țară, ci mai multe, care trebuie renegociate, readaptate, îmbunătățite. Există în același timp și moduri diferite de a atinge același obiectiv, nu doar unul singur, al cărui secret l-ar avea un singur om, sau o singură formațiune politică.

Atunci când au obținut puterea, liderii politici români au practicat mai degrabă un model de leadership de genul „eu sunt șeful”, în locul unuia de tip “funcționar public” sau „om care servește interesul public”. Mulți dintre politicienii români au înțeles asta invers, interesul public fiind subordonat celui personal.

Aceleași sondaje dau instituții precum armata și biserica pe primele locuri în topul încrederii românilor. De ce acestea sunt mai apreciate decât instituțiile conduse de oameni votați?

Încrederea în armată și în biserică este atât de mare pentru că aceste instituții sunt foarte predictibile. Ambele se bazează pe moduri de funcționare ritualice și ciclice. În ceea ce privește biserica, știm că avem sărbători care se repetă an de an. Ritualul întărește predictibilitatea.

La fel se întâmplă și cu armata. Această instituție are la bază tot o serie de reguli și ritualuri foarte bine definite. Sociologul Erving Goffman a scris despre instituțiile totale, iar armata este, în viziunea sa, printre ele, alături de închisoare, azil și mănăstire.

Armata este o instituție care, prin regulile interne, dezbracă oamenii de identitatea lor și le oferă o nouă identitate, aproape invariabil. Pentru publicul larg, asta înseamnă predictibilitate.

Armata și biserica generează încredere mai ales într-o perioada în care aproape toate celelalte tipuri de instituții, alături de relațiile inter-umane, sunt bazate pe imprevizibil și pe subminarea conștientă sau neintenționată a încrederii.

Ce se întâmplă în democrații atunci când încrederea în liderii politici scade consistent?

Dacă vorbim despre o democrație stabilă, au loc alegeri. Liderii pot continua mandatul, nu trebuie să se ajungă neapărat la modificarea exercițiului democratic, pentru că oamenii au încredere că într-un anumit număr de ani își vor exprimă noile opțiuni de vot.

În teorie, dacă încrederea în liderii politici scade consistent, asta nu ar trebui să afecteze serios bunul mers al democrației, aceasta tocmai pentru că rămâne încrederea în funcționarea democrației și a instituțiilor sale indiferent de cine le populează la un moment dat.

Dacă ne uităm la alte tipuri de regimuri, într-adevăr, există multe exemple tragice, în care liderii au fost înlăturați în moduri violente. Asta s-a întâmplat și în România, acum 32 de ani.

Există o relație de cauzalitate între tipul fostului regim, religie și criza de leadership?

Aș fi mai puțin înclinat spre a face cauzalități directe, însă pot fi făcute cu siguranță o serie de corelații. Fostul regim a influențat mult modelul de leadership și modul în care au funcționat instituțiile după 1990.

În ceea ce privește religia, de la Max Weber încoace, mulți teoreticieni au observat legături între modul în care biserica își ritualizează exercițiul puterii și modul în care cultura politică s-a dezvoltat. Modul în care o anumită religie este structurată influențează mult relațiile interumane dintr-o societate.

Pot fi crizele de leadership terenuri fecunde pentru extremism?

Da, orice vid de încredere este repede umplut. Oamenii se reorientează, pentru că în situații de neîncredere, discursurile extremiste promit predictibilitate și salvare, cu alte cuvinte frizează mesianismul. Toate acestea vin pe un fond facil înțelegerii, cu mesaje simpliste și ușor de prizat.

În multe momente, atunci când neîncrederea și nesiguranța cetățenilor sunt în creștere, există și un fenomen de rejecție naturală a complexității.

Omului obișnuit îi trebuie predictibilitate, nu complexitate. Pe cetățean îl interesează să aibă ce pune pe masă, să aibă un program de pensie favorabil și o viață fără griji. Dacă un politician îi răspunde că e complicat și că soluțiile sunt nuanțate, încrederea scade.

În schimb, dacă alt politician vine și spune că are soluția pentru toate acestea, s-ar putea ca mulți să se îndrepte spre acest politician – care prin însăși natură discursului său propune un tip de leadership autoritar. Aici duc momentele de criză de încredere.

Au avut instituțiile de pierdut din cauza faptului că s-au confundat cu liderii lor?

Cu siguranță. Este important de spus că, în spațiul politic, predictibilitatea nu trebuie să se lege neapărat de oameni politici, ci de modul de funcționare al instituțiilor publice.

Această predictibilitate ar trebui să fie strâns legată de acel deziderat conform căruia politicienii își dau seama că instituțiile pot să funcționeze și fără ei și că trebuie să existe o continuitate între mandate, chiar dacă următorul mandat va fi predat unui rival politic. Punțile instituționale nu ar trebui să aibă de suferit atunci când se face transferul de putere între politicieni de orientări diferite.

Ar trebui să existe un tip de predictibilitate pe termen lung, în care politicienii care conduc instituțiile să fie angrenați în proiecte de viziune, care să depășească mandatele și temporalitatea politică. Viziune care să fie agreată de cei mai mulți politicieni și continuată din perspectiva fiecăruia.

Politicienii ar trebui să agreeze asupra faptului că, chiar dacă fac parte din partide diferite, proiectul sau obiectivul general este același, dezvoltarea țării. Fiecare partid va veni cu modalități diferite de ajungere la acel obiectiv, însă în final rezultatul ar trebui să fie același.

Dacă politicienii schimbă prioritățile și scopurile de la mandat la mandat, este mult mai greu să se construiască ceva coerent, iar o construcție fără predictibilitate va fi constant sancționată de cetățeni, ba mai mult, va crea o idee a cetățeniei reactive și nu proactive.

Marea problema este că acum oamenii trec dincolo de neîncrederea față de un anumit om sau partid politic, nemaiavând încredere în instituțiile de guvernare, tocmai pentru că ele s-au confundat cu oamenii care le-au condus.