Istoricul Bogdan Bucur, despre publicul pentru cultura înaltă: „Este ca un stol de păsări flamingo în Delta Dunării. Puțin și rar”

Publicat: 22/04/2024, 09:30
Actualizat: 22/04/2024, 13:10

„Cu doar câteva minute în urmă, sunetul diafan al unui telefon mobil tocmai l-a forțat pe dirijorul Christian Badea să oprească concertul de la Ateneul Român. În timpul unui sublim solo de flaut din suita de balet Petruska de Igor Stravinski, unei doamne i-a sunat insistent telefonul”. Incidentul, surprins zilele trecute de istoricul și profesorul universitar Bogdan Bucur, din public, nu este singular. Și nici local. Sunetul alarmant al unei „urgențe” din afara sălii de concert, care întrerupe actul artistic pentru toți spectatorii este, din perspectiva lui Bogdan Bucur, doar vârful de iceberg al unui fenomen social pe care l-a analizat într-un amplu interviu pentru Gândul Exclusiv.

„Din experiența concertelor audiate de mine la Sala Palatului , nu a existat nicio situație în care să nu răsune cel puțin odată măcar un telefon mobil uitat deschis”, remarca Bogdan Bucur în articolul ”O sociologie muzicală a Festivalului Enescu” publicat în Gândul.

La „telefonul mobil uitat deschis” se adaugă „aplauze acordate în mod inadecvat”, spectatorii care „dau bir cu fugiții” la aplauzele finale și, desigur, cei care își caută zgomotos locul în sală în timpul concertului.

Unul dintre cele mai „grave” simptome ale „lipsei de minimală cultură muzicală” pe care le-a semnalat istoricul pe pagina sa de socializare este incidentul de la concertul din 22 septembrie 2023, la Sala Palatului. Aplauzele au izbucnit în timp ce Orchestra Națională a Franței, aflată sub direcția muzicală a dirijorului Cristian Măcelaru, interpreta „Rapsodia Română” de George Enescu.

„Ultimul minut din „Rapsodia Română” conține o pauză de câteva secunde, pe care George Enescu a inventat-o pentru a introduce tema lirică finală. De pildă, la Sergiu Celibidache – cel mai mare dirijor român al tuturor timpurilor, la a cărui Rapsodia Română în 1978 ne raportăm ca exemplu de perfecțiune absolută a interpretării – respectiva pauză este de 4 secunde, după care orchestra atacă tema finală (în ultimul minut). La Cristian Măcelaru, pauza respectivă este de 6 secunde, într-o interpretare din 12 octombrie 2019, cu Filarmonica din Köln.

Ei bine, nucleara muzicală de care vă vorbesc a constat în faptul că aproape jumătate din spectatori au considerat, vineri, că respectiva pauză de câteva secunde din partea finală a operei enesciene este finalul lucrării și au izbucnit în aplauze (…)

Nu găsesc ca este o dovadă mai relevantă a catastrofalei lipse de minimală cultură muzicală, dar și de cultură generală și bună educație, decât această culme a rușinii naționale. „Rapsodia Română” de Enescu este principalul simbol identitar al poporului român, din punct de vedere muzical, probabil alături de „Balada” lui Porumbescu. Nici măcar pe aceasta n-o știm. Dar ne batem cu cărămida în piept că suntem români verzi. Ah, și să nu uit: spectatorii aflați, vineri, la Sala Palatului erau cel puțin în zona medie-superioară a societății. Și îmi imaginez că au o părere foarte bună despre ei înșiși”, a scris Bogdan Bucur la acel moment.

Toate aceste observații, în contextul în care, în prezent, Bucureștiul – și implicit România – stă foarte bine la capitolul festivaluri de muzică cultă (simfonică sau de operă), au justificat o întrebare care a declanșat, la rândul său, o analiză „la bisturiu” a modului în care funcționează sistemele instituționale responsabile cu educația culturală: Avem un public educat muzical pentru aceste festivaluri?

Festivalul Enescu a atras 110.000 de spectatori la concertele din București de anul trecut

Festivalul George Enescu a concentrat, anul trecut, nu doar peste 3500 de artiști, 150 de solişti şi 40 dintre cei mai renumiți dirijori ai lumii, orchestre din 17 ţări, ci și un număr uriaș de spectatori. Din estimările organizatorilor, concertele de muzică clasică au atras 110.000 de participanți doar în București. Anul acesta, Capitala României găzduiește Bucharest Opera Festival, aflat la a treia ediție și, de asemenea, conectat puternic la lumea muzicală internațională.


În ansamblu, cifrele indică o predicție optimistă pentru publicul român de muzică clasică și, prin extensie, pentru consumatorul avizat de „cultură înaltă”. Însă, în teren, lucrurile nu stau chiar așa.

„Publicul român (avizat) de cultura înaltă este tot mai puțin și mai puțin educat”. Este „diagnosticul” dur dat de istoricul și profesorul universitar Bogdan Bucur, care explică, în interviul pentru Gândul Exclusiv, care sunt cauzele și consecințele acestui fenomen social.

În același timp, Bogdan Bucur adaugă că, în istoria de doar 150 de ani de experiență a muzicii culte în România – dintre care mai bine de o jumătate de secol este acoperită de Festivalul Enescu, publicul a evoluat vertiginos, „recuperând” destul de rapid decalajul de sute de ani în raport cu experiența cultă a Occidentului.

„Este necesar să avem un public educat care să aprecieze formele înalte de cultură, pentru că în felul acesta vom evolua cu toții, existând un public pentru așa ceva. În lipsa unui public, ceea ce oferă arta, lucrurile frumoase se vor stinge și urâtul ne va invada, grotescul ne va înconjura și vom trăi într-o urâțenie care se va accentua”, spune Bogdan Bucur pentru Gândul Exclusiv.

Compozitorul și profesorul Alexandru Flechtenmacher este „cel dintâi care a organizat învăţământul muzical în ţara noastră în 1864”, iar opera sa, Uvertura națională moldavă, (1846), este prima lucrare simfonică din spațiul cultural românesc, a explicat istoricul.

Cum definim „cultura înaltă” și de ce o formă de cunoaștere nu vine niciodată singură

Însă o formă de cunoaștere nu vine niciodată singură. „Publicul educat” apreciază muzica într-un sistem complex de achiziții culturale personale care includ contextul istoric, cel cultural, livresc, propriile trăiri estetice și un fond semantic ce include experiențe furnizate de toate cele șapte arte. Acesta este motivul pentru care am pus interviul cu istoricul Bogdan Bucur în „câmpul semantic” al Zilei Mondiale a Artei, sărbătorită zilele trecute, pe 15 aprilie. Și nu întâmplător data este cea a nașterii lui Leonardo da Vinci, a cărui forță de a acumula și de a jongla cu toate formele de cunoaștere umană a plasat în epicentrul Renașterii italiene acel „Homo Universalis” (în greacă polymathēs – „care a învățat mult”). Este un standard care a ghidat, în fapt, și crearea primelor școli care au pus România pe harta culturii europene începând din secolul XIX. Și un standard la care ne putem raporta pentru a discuta despre modul în care se creează un public echipat cu instrumentele necesare pentru a avea un acces real la o experiență artistică. Și, desigur, discernământ critic în ce privește arta.

Consumatorul contemporan de cultură este prins, în rând cu ceilalți participanți la traficul infernal al vieții cotidiene, în logica consumului de tip „fast food”, de care nu reușește să se decupleze nici măcar în sala de spectacol. De altfel, filozoful francez Edgar Morin remarca această disipare a granițelor dintre publicul pentru „cultura de masă” și cel pentru „cultura înaltă” încă de acum 40 de ani. Consecința? Dispariţia spiritului critic şi deturnarea publicului larg spre „registrul divertismentului industrializat”.

Iar tehnologia a accelerat un melanj între cele două tipuri de public, dar și între cele două tipuri de cultură. „Telefonul mobil” în sala de concert poate fi, în același timp, sursa unui sunet disruptiv dar și un instrument care facilitează accesul publicului din afara sălii de spectacol la actul artistic, decăzut din magia prezenței fizice din sală.

Întrebat de ce ar trebui să ne preocupe riscul extincției acestui „Homo Universalis” – „Omul Vitruvian” închipuit de da Vinci, și cât de gravă este decuplarea de un astfel de reper, Bogdan Bucur spune că „sunt evoluții cu care umanitatea se confruntă acum”.

„Ne preocupă în măsura în care conștientizăm acest lucru – ca orice altceva. Știți, și viața ne preocupă atât cât suntem conștienți de ea și ne bucurăm de ea. Unii dintre noi au făcut din sfârșitul vieții, de pildă, o virtute și o formă de cunoaștere. La fel se poate discuta și despre cultură sau despre artă. Deci, eu nu aș vedea lucrurile neapărat într-o lumină sau într-o umbră, într-o penumbră sau într-o falsă lumină. Sunt probleme, sunt evoluții cu care umanitatea se confruntă acum. Trebuie să fim cinstiți. Nu toate colțurile lumii sunt o parte de Renaștere italiană. Asta este realitatea. Anumite fenomene culturale și artistice s-au născut în anumite țări, în anumite perioade de grație, inclusiv într-un anumit context, de prosperitate materială.

Atunci când discutăm despre artă, vorbim și despre despre pasiunea noastră pentru diferitele înfățișări ale artei, pentru că vorbim despre o artă vizuală, despre arte plastice, pictură, sculptură, artă lirică, artă interpretativă, avem dansul, avem baletul, artă dramatică și cinematografia. De asemenea, putem contempla frumosul care este construit pe fațadele clădirilor pe care le admirăm și avem arhitectura, care face această combinație dintre inginerie și frumos. Avem, așadar, acest ideal al înfrumusețării lumii, care este un ideal al antichității elenistice. Și marea descoperire a fost aceea că și omul are o contribuție la a înfrumuseța lumea, nu doar zeii. Într-un fel sau altul, omul produce dintotdeauna o formă de cultură. Desigur, este legitim să discutăm și calitatea acesteia(…)

Omul produce o formă de cultură în absolut orice context. E adevărat, și mai ales în științele sociale, antropologie, suntem învățați să spunem că toate sunt cumva egale și că nu e corectă atitudinea asta imperială (n.r. în raport cu un anumit tip de artă). Am ajuns până într-acolo, asta ca să deschidem canale de discuție, în această viziune de cancel culture în care Beethoven să fie eliminat dintr-o programă școlară de conservator occidental pentru a face locul unor manifestări artistice de natură muzicală din alte părți ale lumii”, spune Bogdan Bucur.

Bogdan Bucur, Casa Memorială „Ion Minulescu” din București, alături de muzeograful Adrian David și de studenții săi

„Cultura înaltă necesită o anumită educație, necesită o pasiune exersată”

Dumneavoastră ați remarcat faptul că publicul pentru cultura înaltă este din ce în ce mai puțin și mai puțin educat. Cum am putea defini această cultură înaltă și cum cum definim un om care este cultivat la un nivel, să spunem, de elită?

„Există, desigur, și alte forme de cultură, cum ar fi cea populară. Și există o formă de cultură care necesită educație, necesită instrucție, necesită pasiune care să fie pusă în mișcare și care să articuleze obișnuința de a trăi în acel fenomen. Acum, să fim corecți, prin simpla viețuire, un om nu ajunge să descopere valoarea unor obiecte de artă. Mă gândesc, spre exemplu, la anumite memorii, din perioada Renașterii, când țăranii din Toscana, la modul propriu, cultivând vița de vie, tot săpau și mai descopereau câte o relicvă a antichității și știau că e ceva important, chiar dacă nu erau conștienți de valoarea ei.

Chemau pe cineva, care era intermediar, acela o aprecia, le dădea ceva bani, după care, cu acel produs, cu acea sculptură, de regulă făcută în marmură, se duceau la Vatican, se duceau la Roma, la Florența, în secolele XIV- XV, și chiar XVI. Se întâmpla frecvent lucrul acesta și bineînțeles papa, cardinalii, oamenii cu stare, cumpărau acele opere de artă. Așadar cultura înaltă necesită o anumită educație, necesită o pasiune exersată, lucru care pentru care avem nevoie de anumite cadre. Noi putem produce muzică în orice context, putem să batem darabana oriunde, putem să luăm o un băț și să batem cu el într-un fund de oală spartă și aceasta poate fi o formă de artă, mai ales dacă are public. Dar să utilizezi un instrument muzical, așa cum fac membrii orchestrei Filarmonicii George Enescu este o artă înaltă. Și bineînțeles că cei care sunt în sală ar trebui să poată să aprecieze această muzică.

Așadar, există această diferență fundamentală, dar ea nu trebuie văzută într-o cheie dogmatică. Noi nu construim o nouă religie în jurul în jurul artei.

Problema este că într-adevăr arta și cultura dacă sunt făcute cu bună credință și cu știință, cu pasiune, cu exercițiu intelectual, într-o manieră livrescă, sigur că ele ne fac viața minunată. Este absolut indiscutabil că acesta este liftul emoțional, cultural și intelectual, ascensorul care să ne ducă dinspre simpla supraviețuire către formele înalte de viețuire, către formele înalte de împlinire pe care umanitatea le cunoaște. Dar pentru asta trebuie să facem și noi un efort.

Problema este că în jurul nostru, instituțiile așa cum le cunoaștem noi, cele care sunt formatoare – familie, școală, diferite tipuri de școlarizare, din păcate, nu se ocupă de lucrul acesta aproape deloc. Și mă refer la ceea ce înseamnă acomodarea oamenilor, tinerilor și apoi, sigur, chiar și a adulților, cu arta, ca aceasta să fie o parte a vieții noastre. Să ajungem să ne fie dor să revedem o lucrare într-un muzeu, pur și simplu să simțim nevoia să o revedem. De pildă, să simți nevoia, de câteva ori pe an, să intri Muzeul Național de Artă, să intri în Muzeul Colecțiilor de Artă de pe Calea Victoriei și așa mai departe”, spune istoricul.

Relația publicului cu artiștii

Cât de importantă este o relație personală cu arta? Interacțiunea cu artiștii?

„Mărturisesc, eu am o am o plăcere deosebită în a vizita atelierele prietenilor mei artiști. Cum este pictorul Răzvan Paul Mihăescu, de pildă. De Ziua Mondială a Artei am și postat pe contul meu de socializare o poză cu el în atelierul lui și mă bucur foarte tare de lucrul acesta.

În atelierul pictorului Răzvan Paul Mihăescu

Mi-a făcut o plăcere extraordinară, de pildă, ca de de 1 decembrie, anul trecut, de Ziua Națională, aflându-mă la Sinaia, să descopăr o lucrare formidabilă a pictorului, a sculptorului Ioan Tămâian, despre care am și scris într-un articol publicat în Gândul. Am spus, la acel moment, că am fost încântat să descopăr că, asemenea lui Enescu în Oedipe, Ioan Tămâian – unul dintre cei mai apreciați artiști plastici din România zilelor noastre – ne propune o reinterpretare contemporană a mitologiei grecești reactualizate. Aceleași elemente – specifice cadrelor imuabile ale mitologiei elenistice – și care compun spațiul sacru enescian sunt recognoscibile și în operele artistului sticlar Ioan Tămâian. Printre lucrările care mi-au atras în mod deosebit atenția se numără cea pe care eu am denumit-o a fi corabia lui Tezeu din Omagiul Centenarului (de altfel, pe eroul atenian Tezeu îl regăsim și la Enescu, în actul final). La fel ca în actul I din Oedipe, unde regăsim ritmuri românești dispuse peste o tragedie antică, Omagiul Centenarului de Tămâian aduce o întrepătrundere simbiotică între o corabie anistorică (suspendată într-un trecut mitologic) și vela supraînălțată a acestei ambarcațiuni, pe care sunt reprezentate câteva elemente identitare românești (stema de stat și perioada centenară 1918-2018) sau universale (o clepsidră care măsoară scurgerea timpului și ochiul în partea superioară)” , povestește istoricul.

Bogdan Bucur, alături de artistul plastic (sculptorul) Ioan Tămâian

Principala idee pe care vreau să o lansez este aceea că arta este o parte frumoasă a existenței noastre cu care trebuie să trăim. Dacă vrem să facem asta, iarăși este opțiunea fiecăruia. Sigur, prin asta avem acces la o formă de împlinire, la o viață mai frumoasă și mai plină de conținut. Dar omul poate să trăiască și în peșteră. Nu trebuie neapărat să ne îmbrăcăm cu haine de la Milano, putem să ne îmbrăcăm și într-o blană de animal, știți bine, așa s-a trăit zeci de mii de ani. Putem foarte bine să trăim în case care nu au nicio bibliotecă și au pereții goi. Le spun și studenților mei să nu facă așa. Poate nu-ți permiți, evident, o lucrare scumpă, dar avem atâtea târguri de antichități, avem atâtea expoziții de artă, avem artiști ale căror lucrări costă câteva sute de lei. Nu e ceva foarte scump. – Bogdan Bucur

„Problema, ca și în cazul celorlalte forme de artă constă, în fapt, în lipsa publicului educat”

Probabil că ați discutat despre foarte multe lucruri cu artiștii ale căror ateliere le vizitați, inclusiv despre problemele cu care se confruntă în a-și finanța arta. Care de obicei necesită inclusiv instrumente și materiale. Cum reușesc să își finanțeze activitatea artistică?

„Problema, ca și în cazul celorlalte forme de artă constă, în fapt, în lipsa publicului educat. Lipsa publicului care să aprecieze asta. Vă dau un exemplu pornind de la un eveniment la care am asistat recent, în fața blocului meu. Timp de un week-end, într-un parc din București, s-au auzit exclusiv manele. Toate autorizațiile au fost de la prânz până la 23:00 sâmbătă și duminică. Mi-au intrat manelele prin toți porii. Eu, stând cu geamul închis, termopan. Bineînțeles că muzica lui Beethoven nu-ți intră așa în casă, stând cu geamul închis, de la un concert gratuit într-un parc sau pe o stradă în București sau oriunde în această țară sau în această lume. Poate medităm la asta. Manelele se ascultă la volum maxim, finanțate de autoritățile publice locale, cu resurse dislocate de la bugetul de stat sau bugetul local(…)

Ca să asculți orice alt mare compozitor trebuie să cumperi un bilet la Ateneul Român, un bilet care costă în medie, să zicem, 100-120 lei. Ca să asculți o arie celebră de operă trebuie să te duci la Opera Națională și unde iarăși există un cost al acelui bilet. Chiar și cele mai ieftine bilete tot costă niște zeci de lei”, explică profesorul universitar.

Alături de studenți, la Opera Națională

Sunt și concerte de operă sau de muzică clasică în aer liber, finanțate de autoritățile locale. În București și în alte mari orașe din România.

E adevărat, și Opera Națională face lucrul acesta vara, pe esplanadă. Dar în principiu, ceea ce vreau să spun este că lucrurile de calitate trebuie să aibă un preț și drept urmare (n.r. publicul trebuie să plătească).

Evident, este necesar să avem un public educat care să aprecieze formele înalte de cultură, pentru că în felul acesta vom evolua cu toții, existând un public pentru așa ceva. În lipsa unui public, ceea ce oferă arta, lucrurile frumoase se vor stinge și urâtul ne va invada, grotescul ne va înconjura și vom trăi într-o urâțenie care se va accentua.

Vă invit doar să vă gândiți la modul în care se făceau din punct de vedere arhitectural, lotizările din perioada interbelică sau antebelică. Avem lotizare Jianu, actualul cartier Primăverii. Avem Parcul Filipescu, parcelarea din cartierul Dorobanți. De asemenea, lotizarea şi parcul Ioanid, din cartierul Dacia. La Cotroceni, ce case, ce minuni arhitecturale, ce bucurie, ce plăcere să te plimbi, să le admiri oricând. Uitați-vă la modul în care se construiesc acum cartierele, zonele rezidențiale (…) Obișnuința de a apela la un arhitect și de a te interesa de frumusețea clădirii pe care o construiești, acest aspect nu mai este important astăzi. Aspectul clădirilor din jurul nostru este monstruos. Trăim într-o formă de urâțenie estetică care ne înconjoară de peste tot, din toate părțile (…)

De aceea trebuie să existe un public educat pentru știință. De ce? Pentru ca resursele publice să fie la rândul lor alocate în acest sens pentru știință. Pentru că atunci când oamenii înțeleg importanța științei, ei pun și o anumită presiune sau apreciază produsul științei. Lucru care se vede inclusiv când votează. La alegeri se uită, sau cel puțin sunt atenți la lista de candidați și vot. Și contează pentru ei un om care are o educație superioară față de un maimuțoi care vociferează sloganuri populiste. Așadar, discernământul apare când noi avem un public educat care apreciază cultura, arta, știința, dacă aceste lucruri sunt însușite la nivel personal și fac parte din viața omului, ceea ce, să fim serioși, la noi este un procent exprimabil cel mult într-o singură cifră. Ei bine, ei bine, acești oameni, repet, ei fac alegeri similare cu propria lor opțiune personală, inclusiv în spațiu public”.

Ce instituții ar trebui să-și asume activ și asumat răspunderea educației unui astfel de public și care ar fi sistemele instituționale care să creeze acest public?

„La asta m-am gândit și eu, să știți și mă întreb lucrul acesta, pentru că în lipsa – nu neapărat a unei pregătiri – ci a unei interacțiuni permanente cu frumosul este greu de răspuns. Dacă, spre exemplu, copilul nu vede o bibliotecă în casă și nu are contactul fizic cu cartea de mic, este foarte puțin probabil ca el să-i înțeleagă utilitatea și să o placă mai târziu. Dacă trăiește într-o casă în care pereții sunt permanent goi, este foarte posibil ca el să reproducă mai departe acești pereți goi.

Când eu le spun studenților asta, ei sunt cumva uimiți de faptul că pereții trebuie să fie acoperiți cu lucruri care ne pasionează. Poate fi un poster cu o pictură celebră. Știți că se găsesc pe internet. Costă 5 euro și ți-l poți pune acasă, te poți bucura de el. Poți să iei o reproducere. Ceea ce vreau să spun este că sunt vitale formele instituționale de pregătire, de educație prin care omul trece până la vârsta de 20 și ceva de ani. Această educație trebuie să-l acomodeze în mod natural cu frumosul și să transforme căutarea frumosului în preocupare permanentă. În ceea ce privește artiștii de toate felurile, scriitorii, poeții, tinerii trebuie să-i vadă, să știe că sunt vii, că trăiesc, creează. Nu trebuie să existe impresia că sunt doar niște nume în manualul de literatură sau manualul de istorie, unde sunt doar oameni morți. Nu, arta este ceva viu, ăsta este principalul mesaj. Artiștii sunt printre noi, trăiesc, au nevoi, creează, au ateliere, e o bucurie să le vizitezi atelierul și pur și simplu să stai de vorbă cu ei”.

O democrație viguroasă, explică profesorul universitar, „nu înseamnă să egalizăm valoric societatea la nivelul păturilor de jos, ci din contră, să ridicăm poporul către cunoașterea elitelor, întrucât instituțiile și resursele de care dispunem astăzi ne permit să avem procente mari din populație la nivelul de instrucție al elitelor de altă dată”. Este falsă ideea ca în numele democrației trebuie să facem apologia culturii populare, spune Bogdan Bucur, adăugând că un subiect important pentru o dezbatere ulterioară  ar fi că oamenii trebuie ridicați prin educație. „Miza nu e să egalizăm oamenii precum comuniștii în jos, ci precum Occidentul în sus”, ajutând categorii sociale largi să se ridice cultural, a precizat el.

Bogdan Bucur este profesor la Facultatea de Științe Politice din cadrul SNSPA București și este specializat în sociologia istorică a României interbelice. Este autorul volumelor Cartea de aur a Centenarului Marii Uniri și Sociologia proastei guvernări în România interbelică. O prezentare, in extenso, a profesorului Bucur este disponibilă la https://politice.ro/ro/bogdan_bucur sau https://snspa.ro/bogdan-bucur.

Citește și:

Istoricul Bogdan Bucur: Festivalul George Enescu este singurul produs cultural glocal din patrimoniul imaterial național. Poate deveni portdrapelul și brandul de țară

Cultura română intră – prin Oedipe de Enescu – în Spațiul Schengen al cosmopolitismului european

O sociologie muzicală a Festivalului Enescu

Gilda Popa
Gilda Popa este licențiată în Drept și a urmat un master de psihologie organizațională la Facultatea de Psihologie - Universitatea București. A mai mult
Urmărește Gândul.ro pe Google News și Google Showcase
Cine este principalul suspect în cazul fetiței găsite moartă într-o râpă. A fost ridicat de...
Locul de poveste din România de care italienii sunt fermecați: 'Unic în lume!'
FOTO. Are 75 de ani, dar arată ca la 30, are o avere impresionantă și...
Mama fostei campioane olimpice la gimnastică a murit duminică într-un accident rutier
„Să fie conștienți cu ce se joacă.” Putin amenință că va lovi țările din Europa...
Penthouse-ul de 500.000 € al Loredanei Chivu a fost ”devalizat”! Imagini HALUCINANTE!
'Avea inima de PIATRĂ'! Afecțiunea medicală RARĂ de care suferea bărbatul
Ultimele imagini cu micuţa Raisa în viaţă. Copila ar fi fost ucisă de verişorul ei...
EXCLUSIV El e Daniel, tânărul înecat în bazin, în Timișoara. Luna trecută ar fi făcut...
Ce experiență a avut un român care și-a deschis o tavernă în Thasos! Acesta caută...
Vântul le-a dezgolit pe divele din România! Nu au avut nicio şansă în faţa naturii!...
Cât stele Euro NCAP a primit VW Tiguan, cel mai căutat SUV de familie?
Planul de pace al lui Putin
ERUPȚIE MONSTRU pe Soare! Radiații și PLASMĂ în drum spre Pământ
AUSTRIA decide soarta României. Vine FALIMENTUL unei mari companii
Iulia Vântur pe aceiași scenă cu Jason Derulo. Unde va cânta artista în fața a...
Cine este principalul suspect în cazul morții Raisei din Dolj. Este vorba despre cineva din...
Cine e Dani, băiatul înecat în bazin! Detalii șocante
Adrian Minune, mărturisiri dureroase despre momentul în care soția sa, Cati, a avut probleme de...
Incident șocant în Sectorul 1 din Capitală! O femeie se aruncă în fața mașinilor. Zeci...
BANCUL ZILEI. Bulă: - M-am certat urât cu soacră-mea aseară. Am vrut să-i fac un...
Cercetătorii au detectat gheață de dioxid de carbon la periferia Sistemului Solar
×