Ștefan Popescu: Dialogul cu Putin. Pariul lui Macron și ce a înţeles România
Procesul de negociere deschis între Statele Unite și Federația Rusă începe să producă unde de șoc nu doar la periferia Uniunii Europene, ci în însăși arhitectura sa politică. Nu asistăm la simple ajustări tactice, ci la o reașezare a ierarhiilor strategice, în care europenii constată, din nou, că sunt mai degrabă obiect al negocierii dintre marile puteri decât subiect al acesteia. În acest context trebuie citită declarația președintelui francez Emmanuel Macron, potrivit căreia „va redeveni util să vorbim cu Vladimir Putin”.
Afirmația nu marchează o convertire bruscă la realism, nici o abandonare a pozițiilor anterioare, ci recunoașterea unui fapt deja consumat: Washingtonul discută cu Moscova, iar Europa riscă să rămână la masa secundară, comentând decizii luate în altă parte. Macron admite implicit că, în absența unui cadru european și ucrainean de dialog, negocierea va fi monopolizată de intermediari care discută direct cu rușii, reducând drastic capacitatea Europei de a influența rezultatul final. Reluarea dialogului nu este, așadar, o inițiativă de pace, ci o tentativă de recuperare a relevanței strategice pierdute.
Intenția președintelui francez trădează însă mai mult decât o preocupare procedurală. Ea reflectă acceptarea faptului că pozițiile rigide, moralizatoare, au o valoare de întrebuințare limitată în ecosistemul strategic american actual. Noua doctrină de securitate a Statelor Unite, explicitată în Strategia Națională de Securitate și în declarațiile secretarului de stat Marc Rubio sau a şefei comunităţii de informaţii Tulsi Gabbard, promovează gestionarea rivalităților majore într-un cadru „responsabil”, bazat pe dialog permanent și negociere, inclusiv cu adversarii strategici.
Din această perspectivă, pozițiile promovate de conducerea Comisiei Europene și de Înaltul Reprezentant pentru politica externă – asumate ad litteram în ultima perioadă și de România – nu sunt doar ineficiente, ci irelevante pentru noua logică strategică americană. Ele exprimă o concepție normativă despre ordine, într-un moment în care Washingtonul operează deschis cu ierarhii de putere și calcule de cost-beneficiu.
Declarația lui Macron are și o dimensiune intraeuropeană clară. Ea marchează o distanțare față de Germania și față de linia oficială a instituțiilor de la Bruxelles. Propunând reluarea dialogului cu Vladimir Putin, Macron revendică o funcție pe care alți lideri europeni nu o pot exercita: aceea de interlocutor politic cu vocație globală.
Președintele francez înțelege că eventualele înțelegeri americano-ruse și anumite propuneri vehiculate în cercurile de putere de la Washington – precum ideea unui consiliu informal al marilor puteri (SUA, China, Rusia, India, Japonia), fără participarea vreunei puteri europene – riscă să producă efecte structurale, echivalente cu declasarea strategică a Franței și, prin extensie, a Europei.
Un al doilea semnal al fragmentării europene emergente este disputa privind activele financiare rusești înghețate. Sprijinul acordat de Franța și Italia poziției Belgiei de a nu confisca aceste active nu derivă în primul rând din scrupule juridice, ci dintr-o evaluare rece a costurilor strategice. Problema centrală nu este legalitatea, ci credibilitatea Uniunii Europene ca actor financiar global. O Uniune percepută ca dispusă să modifice regulile jocului financiar în funcție de conjunctura geopolitică riscă să-și erodeze propria bază de putere.
Europa intră astfel într-o fază de fragmentare strategică, în care unii actori încep să înțeleagă logica negocierii dintre marile puteri, iar alții persistă într-o retorică normativă şi moralizatoare fără impact. Inițiativa lui Macron exprimă faptul că supraviețuirea geopolitică depinde tot mai mult de capacitatea de a vorbi cu adversarul înainte ca alții să decidă în locul tău.
România și riscul ratării momentului strategic
Ce a înțeles România din această evoluție este ilustrat de interviul acordat de președintele Nicușor Dan publicației Politico. Faptul că declarațiile sale au fost rezumate prin ideea că, în viziunea sa, pentru Donald Trump valorile contează mai puțin decât aspectele economice și tranzacționale spune mai mult despre precaritatea comunicării strategice românești decât despre administrația americană. Într-un moment în care fiecare apariție într-o publicație internațională majoră ar trebui utilizată pentru a transmite mesaje clare, utile și ancorate în interesele partenerului strategic, România continuă să se poziționeze într-un registru moralizator, lipsit de relevanță operațională.
Fragmentele apărute în presa internațională din versiunea extinsă a noii Strategii de Securitate Națională a SUA și din legea apărării recent adoptată de Congres conturează un fapt îngrijorător: se schițează un nou flanc estic american din care România lipsește. Sunt menționate explicit Inițiativa de Securitate a Țărilor Baltice, Polonia, Ungaria, Austria și Italia. Aceste referiri indică o deplasare a interesului strategic american către un aliniament continental, care exprimă o îndepărtare progresivă de Marea Neagră și de Balcani. România riscă astfel să fie percepută nu ca pivot de securitate, ci ca spațiu periferic, relevant mai degrabă discursiv decât strategic. Problema nu este poziționarea României de partea Ucrainei, ci incapacitatea de a traduce această poziție într-o ofertă strategică coerentă și credibilă pentru Statele Unite. Într-o lume redevenită tranzacțională, influența nu se câștigă prin proclamarea valorilor, ci prin capacitatea de a demonstra utilitate într-o ecuație de putere.
RECOMANDĂRILE AUTORULUI: