Nimic nu mai este ca înainte – de ce este atât de înspăimântător războiul din Ucraina

Nimic nu mai este ca înainte - de ce este atât de înspăimântător războiul din Ucraina
Publicat: 12/04/2022, 10:42
Actualizat: 12/04/2022, 10:43

Europa este un continent bătrân, cu trupul brăzdat de răni, care  decisese, în 1945, să uite pentru totdeauna trecutul și să își lase cicatricile să se vindece. Aproape că nu există niciun stat european care să nu aibă răni cicatrizate sau urme de tăieturi. De la Atlantic până la Urali, de la Marea Mediterană până la Marea Baltică, fiecare națiune de pe hartă are câte o provincie pierdută și câte o parte de populație rămasă ”printre străini”.

Cea mai puternică economie europeană și al doilea cel mai numeros popor de pe continent are o sumedenie de răni pe care le-a uitat și care se cicatrizaseră. În primul rând, în Europa coexistă două state germane. ”Deutsche Frage” (disputa/întrebarea/nelămurirea germană) a marcat istoria continentului două secole la rând (al XIX-lea și al XX-lea) și a generat războaie, entuziasme uriașe dar și decepții la fel de mari.

Pe scurt, disputa germană se referea la modul în care să se constituie statul bazat pe a doua cea mai numeroasă națiune și avea două soluții: dacă să fie o uniune a germanilor din afara Imperiului Habsburgic (soluția micii Germanii – Kleindeutsche Lösung ) sau să fie uniunea tuturor germanilor (soluția marii Germanii – Großdeutsche Lösung ). Astăzi, după două războaie mondiale și după un îndelungat război rece avem o hartă a continentului care se desfășoară de la centru spre extremități, având în centrul său două state germane/de limbă germană: Germania și Austria. Această realitate este „bătută în cuie” prin tratatul de la Schloss Belvedere din Viena, semnat pe 15 may 1955 între puterile câștigătoare (SUA, URSS, Marea Britanie, Franța + Iugoslavia mai târziu) și guvernul austriac.

Tratatul poartă denumirea de ”Tratat pentru re-stabilirea unei Austrii independente și democratice”- Staatsvertrag betreffend die Wiederherstellung eines unabhängigen und demokratischen Österreich.  Prin acest tratat se interzice definitiv unirea dintre Germania și Austria- Anschluss Österreichs, interdicția formal acceptată și de Germania Reunificată, prin ”Tratatul privind înțelegerea finală asupra Germaniei”- Vertrag über die abschließende Regelung in Bezug auf Deutschland, tratat încheiat, în 1990, între RFG, RDG și aceleași patru puteri învingătoare de mai sus, motiv pentru care acest tratat se mai numește și tratatul ”patru plus doi”- Zwei-plus-Vier-Vertrag. În afară de faptul că germanii și austriecii se angajează să trăiască în două state separate, cele două tratate consfințesc și acceptarea, de către națiunea germană, a renunțării în favoarea altor state a unor părți însemnate din teritoriile locuite de germani. Austria a renunțat la Tirolul de Sud (astăzi regiunea Trentino Altă Adige din Italia), iar Germania s-a împăcat cu granița existentă dintre ea și Polonia. Mai mult, tot în 1990, Germania a acceptat și a semnat ”Tratatul privind frontiera polono-germană”-  Vertrag zwischen der Bundesrepublik Deutschland und der Republik Polen über die Bestätigung der zwischen ihnen bestehenden Grenze.

Așadar, pacea în Europa are la bază renunțarea, de către Germania, la aproape un sfert din teritoriile odată controlate și odată locuite majoritar de vorbitorii de germană: Pomerania, Silezia, Brandenburgul de Est, Prusia de Vest și Posen. Mai mult, Germania renunță și la portul Danzig (astăzi Gdansk în Polonia) și la porturile care legau Berlinul de mare, Stettin (astăzi Szczecin în Polonia) și Swinemünde (astăzi Świnoujście în Polonia). Asta este linia Oder–Neisse, granița dintre Polonia actuală și Germania actuală. Mai mult, Germania acceptă și pierderea definitivă a Prusiei de Est, devenită o parte enclavă rusească (fostul Konigsberg– actualul Kaliningrad Oblast) și o parte provincia lituaniană Klaipėda (fostul Memelland german). Pentru oricine vrea să înțeleagă cât de mare este rana lăsată de nemți să se cicatrizeze, acela  poate privi această hartă:

Sursa: Eberhardt, Piotr (2015). „The Oder-Neisse Line as Poland’s western border: As postulated and made a reality” . Geographia Polonica. 88 (1): 77–105. doi:10.7163/GPol.0007, https://www.geographiapolonica.pl/article/item/9928.html

Dar națiunea germană nu este singura care are cicatrici. Polonia, bunăoară,  ar fi putut să pară marele câștigător citind inventarul pierderilor germane de după cel de-al doilea război mondial. In realitate, Polonia însăși este o victimă a modului în care s-a împărțit continentul. Căci și ea a suferit pierderi dramatice. Pe 16 august 1945, guvernul polonez instaurat de sovietici, intitulat Guvernul provizoriu de Unitate Națională (Tymczasowy Rząd Jedności Narodowej – TRJN), condus de către socialistul  Edward Osóbka-Morawski , acceptă să semneze cu Uniunea Sovietică un tratat de frontieră care ”translatează” Polonia de la Est la Vest și care îi acordă URSS toate teritoriile estice ale polonezilor:

Sursa: https://military-history.fandom.com/wiki/Territorial_changes_of_Poland_immediately_after_World_War_II

În plus, în 1951, sovieticii și polonezii semnează un nou tratat, prin care URSS și Polonia ”schimbă” aproximativ 500 kmp între ele. Sovieticii capătă o bucată din voievodatul Lublin și orașele  Bełz (azi orașul ucrainean  Белз Belz), Uhnów (Угнів Uhniv), Krystynopol (Червоноград Chervonohrad) și Waręż (Варяж, Varyazh). Acesată bucată de teren face azi parte din raionul Chervonohrad, din regiunea (oblast) Lviv din Ucraina. Întâmplător aici erau patru mari mine de cărbune, cu o producție anuală de 15 milioane de tone. Polonezii au căpătat în schimb părți din regiunea Drohobici, cu orașul  Ustrzyki Dolne și satele Czarna (fost în ucraina Чорна Chorna), Shevchenko (rebotezat Lutowiska în 1957), Krościenko, Bandrów Narodowy, Bystre și Liskowate (toate au fost integrate în voievodatul Krosno în 1975).

Continuând aceste exemple, să nu uităm să dăm și propriul nostru exemplu: națiunea română și-a câștigat pacea renunțând la teritorii locuite de mult de către români. Basarabia, anexată de către Imperiul țarist în 1812, eliberată în 1918, reocupată de sovietici în 1940, eliberată a doua oară în 1941 și ocupată a doua oară de către URSS în august 1944 este teritoriul cel mai mare și mai plin de români pe care România a fost nevoită să-l piardă prin tratatul de pace care a urmat celui de-al doilea război mondial. Astăzi, Basarabia românească este despărțită în două: cea mai mare parte (cu o pondere a populației românești de peste 80%) o constituie Republica Moldova, recunoscută ca atare de România, iar partea sudică (așa-numitul Bugeac) este înglobată în Ucraina, ca parte a regiunii Odesa.

Tot atunci, România a fost silită să accepte și pierderea teritoriilor ocupate de către URSS în 28 iunie 1940, adică Bucovina de Nord:

Sursa: Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român (Ed. Univers Enciclopedic, București, 2002)

Și ținutul Herța:

Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%9Ainutul_Her%C8%9Ba

De asemenea, la sud de Dunăre, României i s-a luat Cadrilaterul, adică sudul Dobrogei:

Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Cadrilater

După destrămarea URSS, România a acceptat harta estului și nord-estului său așa cum a fost ea desenată de către URSS și a semnat ”Tratatul din 2 februarie 1997 cu privire la relatiile de buna vecinatate şi cooperare dintre România şi Ucraina”, care, la articolul 2 prevede : ”Părţile contractante, în concordanta cu principiile şi normele dreptului international şi cu principiile Actului final de la Helsinki, reafirma ca frontiera existenta între ele este inviolabila şi, de aceea, ele se vor abtine, acum şi în viitor, de la orice atentat împotriva acestei frontiere, precum şi de la orice cerere sau actiune indreptata spre acapararea şi uzurparea unei părţi sau a intregului teritoriu al celeilalte părţi contractante”. Cu inima grea românii au hotărât să accepte locul unde ne-a adus istoria, ca și germanii sau polonezii.

Aceste trei exemple sunt doar câteva dintre marile cicatrici care au rămas pe trupul Europei, după 1000 de ani de războaie, imperii și cuceriri nedrepte. Practic, lunga pace post-belică de care s-a bucurat continentul nostru și care a adus cu sine prosperitatea care ne-a devenit obișnuință se bazează pe acceptarea granițelor așa cum au rezultat ele după ultimul război mondial. În interiorul acestor granițe s-au consumat drame naționale uriașe sau mai suportabile. Căci Spania nu s-a consolat niciodată cu gândul pierderii Gibraltarului, dar acceptă granița așa cum este. Italia și ea privește cu nostalgie la pierderea bogatei regiuni Savoia, dar nu-și pune defel problema să conteste granița cu Franța, chiar dacă aici, la Nisa (astăzi Nice în Franța) s-a născut eroul național  Giuseppe Maria Garibaldi, cel care a murit cu inima chinuită de cedarea Savoiei sale natale.

Finlanda a pierdut și ea enorm, aproape 10% din teritoriu, cedat către URSS, prin tratatul de la Moscova din 1940:

Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Karelian_question

Ei bine, acesta este contractul pe care națiunile europene l-au semnat în ultimii 75 de ani. Lăsăm granițele așa cum sunt, renunțăm la pretenții teritoriale, avem grijă de minoritățile naționale, dar nu mai începem niciun război pentru modificarea frontierelor din 1945. Mai ales după sfârșitul războiului rece toate tratatele încheiat au avut la bază aceeași filosofie: nimeni nu mai încearcă să schimbe granițele existente prin război.

Ei bine, în anul 2014, Rusia a rupt acest pact nescris și a readus pe continentul european războiul pentru schimbarea granițelor. Peninsula Crimeea a fost ocupată, cu motivația că era locuită majoritar de ruși și alipită ulterior Federației Ruse. A fost un act care a rupt total cursul istoriei pe continent: pentru prima oară, la 70 de ani de la ultimul război, o putere schimba granițele existente prin ocupație militară. Cele două republici secesioniste din Donbas nu au fost recunoscute și ocupate decât anul acesta, în februarie.

Practic, prin aceste două mișcări și prin continuarea războiului pentru sudul Ucrainei, s-a redeschis o rană a ultimelor războaie. De acum înainte, pericolul cel mare care pândește continentul este acela ca orice rană veche și cicatrizată să se redeschidă. Exemplul expedițiilor militare rusești peste graniță pentru ”recuperarea” de teritorii, cu invocarea argumentului etnic sau istoric, poate să dea și altora idei. Iar de la o scânteie până la un incendiu nu este cale lungă. Chiar dacă ne este greu să ne închipuim alte conflicte militare pe continent, mișcări revizioniste pot să apară și să crească. Orice poate fi justificat plecând de la acest exemplu. Oricine poate să se întrebe: ”dacă Rusia a putut să ocupe teritorii din alt stat, de ce să nu putem și noi?”. Cum, de asemenea secesionismul deja prezent latent în multe state europene ar putea și el să înflorească. De exemplu, în Catalonia, în Corsica sau cine mai știe pe unde.

Căci, chiar dacă ororile la care au fost supuși civilii din Ucraina sunt terifiante, marele pericol care vine odată cu acest război este repunerea în discuție a granițelor postbelice. Europa de după 1945, în care războiul pe continent nu mai avea loc, este în pericol să dispară. Exemplul rusesc va oferi o motivație multor mișcări revizioniste sau secesioniste. Tocmai de aceea conducătorii și elitele statelor europene trebuie să se concentreze pe menținerea păcii cu orice preț, pe clădirea unui nou pact la nivel continental, care să garanteze granițele existente și îngroparea definitivă a războiului ca mijloc de schimbare a frontierelor.

Petrișor Peiu
Petrișor Gabriel Peiu este doctor al Universității Politehnica din București (1996), a fost consilier al premierului Radu Vasile (1998-1999) și al premierului Adrian Năstase (2001-2002), subsecretar de stat pentru politici economice (2002-2003) citeste mai mult