Învierea n-a fost pentru toţi

Puţină, foarte puţină lume la Învierea de anul acesta. La Biserica lui Pitar Moşu, unde merg de când eram mică, de când acasă ştiam că rămâne totdeauna cineva să aştepte lumină, strada, în anii care au trecut, părea neîncăpătoare: oameni de toate vârstele, copii cu părinţi şi bunici, lumânări de toate mărimile în aşteptarea unei secunde care să aducă vindecare.

Şi, an după an, acelaşi scenariu, repetându-se, cu excepţia pandemiei când, îmi aduc aminte perfect, am stat închişi în case, iar preoţii au slujit în curţile bisericilor, ca să se poată auzi şi în sufrageriile de aproape măcar mesajul care contează: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând…

2025. Acelaşi Bucureşti. Noi, prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, aceiaşi ca anul trecut, întregi, pe picioarele noastre, cu inimile la locul lor şi cu mintea suficient de stabilă cât să înţeleagă şi binele, pe lângă răul apăsător de toate clipele. Aceeaşi biserică, a lui Pitar Moşu, doar că strada care dă acces în curtea lăcaşului de cult aproape goală.

SPORT FCSB – Dinamo 0-0 | Gigi Becali: „Mingea doar la ei! Noi ne-am apărat bine”

00:41

EXTERNE Pentagonul a cerut Europei să preia până în 2027 majoritatea capabilităților NATO, altfel SUA ar putea ieși din unele mecanisme de coordonare

00:03

Mulţi dintre cei prezenţi – oameni în vârstă, care mai îndrăznesc să arate că au nevoie să creadă pentru a merge înainte. Câţiva dintre cei care erau la a doua vârstă, atunci când eu eram mică şi mi se părea că mama cântă cel mai frumos la Înviere, acum erau bătrâni, atât de bătrâni încât ceara topită care le cădea pe degete nici nu se mai simţea arzând pe piele. Dar i-am recunoscut pe ei, pe vecinii mei dintotdeauna, aproape stinşi, aproape vii.

Sonor mic pentru părintele care vine acasă şi cu Boboteaza, abia dacă se auzea slujba dincolo de gardul bisericii luminate frumos. Nu-i ca-n Ardeal, îmi spune o voce dulce, ţinându-mă de mână în aşteptarea luminii: bunica mea de la Deva. Acolo, spune ea, se dă şi Paşte în pahare micuţe pe care scrie Hristos a înviat!, aici nici măcar nu s-a scos Paştele până spre unu şi ceva dimineaţa. În alţi ani, completează o altă doamnă care ne însoţea, era Paştele pe masă, încă de la începutul slujbei, pentru credincioşii care voiau să fugă mai devreme acasă, să ciocnească un ou frumos vopsit din Joia Mare.

În fiecare an în care merg la Înviere spun şi simt la fel: tot mai puţini, tot mai puţini. Dar diferenţa între anii trecuţi şi anul acesta chiar e mare. Oare nici credinţă nu mai avem? Oare nici lumină nu mai ştim să primim? Oare chiar aşa suntem de ai nimănui? Doare speranţa? Strică Învierea planurile rigide ale unei vieţi trăite prea în grabă, prea josnic, prea superficial?

Hristos a înviat, oameni care încă aud! Care încă văd! Care au fost şi la Înviere sâmbătă noaptea! La Pitar Moşu sau la orice alt lăcaş de cult al ţării sau al lumii (uneori, slujbele de Înviere din Diaspora sunt chiar impresionante!). Schimbarea, spun unii, ar putea începe cu noi. Dar mă tem că schimbarea a început de la ei. Doamne, ajută, ca anul viitor să fie aşa aglomerat la Înviere încât să se adeverească teoria că anul acesta, pur şi simplu, biletele de vacanţă spre Grecia şi Bulgaria au fost atât de tentante încât cei de pe strada mea pur şi simplu n-au avut cum să reziste şi au luat lumină din vecini.

Revin cu analiza în 2026. Şi rămân, până atunci, cu speranţa.

Citește și:

Capitala de la Cluj

Liniştea de după furtună

Ţara lui Nichita Stănescu

Artificialii de serviciu

Cât tupeu mai aveţi, domnule?