Ștefan Popescu: Ce îşi doreşte România la Marea Neagră?

Întrebarea din titlu trebuie puțin corectată : nu ce își dorește România la Marea Neagră, ci ce îi permite realitatea strategică să obțină. Când vorbim despre securitate națională, diferența dintre aspirație și interes este esențială. Statele nu evoluează în spații abstracte, ci în geografii determinate de raporturi de putere, de ameninţări şi vulnerabilități, de resurse şi coridoare de circulație. Iar Marea Neagră este unul dintre aceste spații în care geografia determină politica. Este un spaţiu de contact al Occidentului cu Federaţia Rusă, una din principalele ferestre de proiecţie a intereselor ruse în lume şi o intersecție între Europa, Caucaz, Orientul Mijlociu și Asia Centrală. Cine privește această regiune exclusiv prin prisma confruntării militare pierde tocmai dimensiunea care îi determină valoarea strategică : capacitatea de a conecta spații economice și politice diferite. Din această descriere observăm oportunităţile pe care le are România, în ciuda războiului din Ucraina. Întrebarea care se pune este dacă ţara noastră şi-a definit interesele la Marea Neagră şi dacă transformarea zonei noastre într-un bastion, într-o profunzime strategică a unui stat aflat în conflict, este productivă pentru dezvoltarea societăţii româneşti.

Incidentul în care o navă ce transporta gaz petrolier lichefiat a fost lovită la aproximativ 20 de mile marine de Sfântu Gheorghe, în zona economică exclusivă a României, nu trebuie privit ca un simplu episod izolat. El trebuie pus alături de alte incidente, inclusiv de lovirea unor petroliere grecești în apele internaționale ale Mării Negre sau de atacarea unui cargou sub pavilionul Guineea-Bissau în apropiere de Odessa. Dincolo de atribuirea responsabilității — indicată de autoritățile române către Federația Rusă — evenimentul ne arată încă o dată că România nu se află la marginea conflictului din Ucraina, ci în interiorul geografiei sale extinse. Aceasta este o realitate de care țara noastră nu se poate desprinde, după cum nimeni nu ia serios în calcul să ne retragem din ecosistemul de sprijin pentru Ucraina. România este parte a arhitecturii occidentale de sprijin pentru Ucraina, iar poziția sa geografică o transformă inevitabil într-un element – mi-ar fi plăcut să pot spune actor – al ecuației de securitate din regiune. Însă susținerea unui partener strategic nu trebuie confundată cu acceptarea pasivă a transformării Mării Negre într-un spațiu dominat exclusiv de logica confruntării militare. Mesajul Statelor Unite către Ucraina, scurs în spaţiul public prin intermediul The Wall Street Journal, de a nu mai ataca nave non ruseşti, inclusiv terminalul petrolier de la Novorossisk – parte a oleoductului CPC (Consorțiul Conductelor din Marea Caspică) – « cale vitală pentru transportul resurselor energetice de origine kazahă către piețele europene, servind drept alternativă la resursele energetice rusești », ar trebui să ne servească drept exemplu. Exemplu de a concepe politica externă şi securitatea naţională într-o realitate precum cea de la Marea Neagră. Mesajul Washingtonului nu trebuie interpretat ca pe o lipsă a determinării SUA de a sprijini Ucraina, ci ca pe o  expresia unei logici strategice clasice : o mare putere își susține aliatul, dar în același timp protejează infrastructurile și coridoarele economice care fac parte din propria arhitectură de influență. În geopolitică, războiul nu elimină interesele ; dimpotrivă, le face mai vizibile. Iar România ar trebui să îşi asume acest exemplu. Astfel, zăbovind pe această speţă a terminalului de la Novorossisk, problema strategică nu este doar cine beneficiază economic de pe urma acestei infrastructuri, ci dacă Europa își permite să piardă conectivitatea cu un stat precum Kazahstanul, aflat într-o politică permanentă de echilibru între Rusia, China și Occident. Într-un conflict, loviturile militare nu pot fi analizate exclusiv prin prisma efectului imediat asupra adversarului. Ele trebuie evaluate și prin prisma arhitecturii strategice pe care o pot consolida sau, dimpotrivă, o pot deteriora!

Astfel, repet, în speranţa că cineva va înţelege : O Mare Neagră nefuncţională, dominată exclusiv de logica războiului şi a confruntării nu poate fi în interesul României chiar dacă ar obţine un sprijin occidental pentru consolidarea poziţiei de coridor logistic terestru prin Constanţa şi porturile dunărene. O Mare Neagră complet transformată în teatru de război ar lovi direct interesele tuturor statelor care nu sunt parte a conflictului. Mai mult decât atât, ar afecta chiar arhitectura economică pe care Occidentul încearcă să o consolideze în vecinătatea Rusiei. Pentru România, problema nu este doar una de securitate, ci și una de dezvoltare strategică. O regiune percepută exclusiv ca zonă de risc limitează investițiile, blochează proiectele de infrastructură și reduce capacitatea României de a deveni un nod între Europa și spațiul eurasiatic. Capitalul economic și influența geopolitică nu se concentrează durabil în regiuni unde incertitudinea devine regulă. O asemenea perspectivă nu reprezintă o diminuare a sprijinului pentru Ucraina. Dimpotrivă, ea pornește de la o înțelegere matură a interesului național. Politica externă a unui stat nu poate fi construită doar pe reacții la evenimente, ci trebuie să urmărească ordinea strategică în care acel stat dorește să existe. Interesul României nu este o Mare Neagră redusă la un schimb permanent de lovituri cu drone și rachete. Interesul României este o Mare Neagră conectată economic și strategic cu Europa, Caucazul de Sud și Asia Centrală, pe cât posibil în condițiile războiului din Ucraina. Din acest motiv, Bucureștiul ar trebui să gândească dincolo de paradigma strict militară și să promoveze o inițiativă regională privind stabilitatea maritimă și reducerea riscurilor. Un asemenea demers ar trebui să includă state precum Turcia, Bulgaria, Georgia, Republica Moldova, Azerbaidjan și Kazahstan. Unele sunt riverane Mării Negre, altele nu, însă toate fac parte din același ecosistem strategic definit de energie, infrastructură și coridoare comerciale.

În concluzie, revenind la întrebarea din titlu, Bucureștiul nu poate fi doar un teritoriu de tranzit pentru strategii concepute de alții și nici un simplu observator al teatrului de război. De aceea, politica românească în regiune ar face bine să depășească paradigma exclusiv militară. Apărarea flancului estic al NATO este indispensabilă, dar ea trebuie completată de o viziune privind viitorul spațiului pontic.