Ștefan Popescu: Romarm – simptomul unei Românii fără viziune strategică

Protestele angajaților uzinelor Romarm trebuie înțelese mai puțin ca o simplă problemă economică și mai mult ca un indiciu al capacității statului român de a converti o nevoie strategică europeană într-un proiect național de dezvoltare.

O țară ca România, situată pe flancul estic al Uniunii Europene și al NATO ar fi trebuit, în mod logic, să își valorifice poziția prin dezvoltarea unor capacități proprii – industrie de apărare, infrastructuri logistice, securitate energetică și lanțuri industriale integrate – având în vedere interesele europene de susținere a Ucrainei dar nu numai.

Pe fondul acestor priorități, ceea ce a mai rămas din industria românească de armament ar fi trebuit să fi prins deja aripi și să fi constituit o filieră robustă pe orizontală care să permită și o atenuare a impactului pe care îl vom resimți ca urmare a crizei industriei auto germane.

NEWS ALERT Dosarul de pornografie infantilă al fostului consilier al lui Traian Băsescu, Cătălin Avramescu, a fost clasat de DIICOT. Cazul, declanșat de o plângere a concubinei sale. Demisii la vârf cerute public de fostul oficial

18:33

CONTROVERSĂ Ruptură majoră în lumea arabă. Algeria întrerupe relațiile diplomatice cu Emiratele Arabe Unite. Ce motive invocă. „Oriunde pun piciorul, curge sânge”

18:17

Comparativ, strategiile din Polonia, Cehia sau Slovacia arată că statele din Europa Centrală au reușit, în grade diferite, să conecteze obiectivele de securitate ale alianțelor occidentale, NATO și UE, cu interesele propriei industrii.

Reînarmarea europeană, sprijinul acordat Ucrainei și necesitatea refacerii stocurilor militare au creat o fereastră de oportunitate industrială. Diferența fundamentală nu este doar volumul investițiilor, ci existența unei viziuni de politică industrială care să lege apărarea, cercetarea, producția și infrastructura logistică.

Am scris și voi mai scrie despre centrele semi-imperiale care își dispută influența pe teritoriul României. Problema esențială nu este existența acestor influențe externe – acestea sunt inevitabile pentru orice stat de frontieră strategică – ci capacitatea internă de a media între aceste influențe astfel încât să producă și beneficii naționale.

Faptul că salariații uzinelor Romarm nu și-au primit salariile din lipsă de comenzi dovedește în mod cât se poate de clar că nu avem această capacitate, ceea ce este mai mult decât îngrijorător.

Uzinele de armament cu capital de stat lăsate în paragină, accesul îngreunat al agricultorilor noștri la infrastructurile portuare de export, uzura infrastructurii noastre pe aliniamentul Siret-Constanța, riscurile asumate prin calitatea de platformă logistică spre Ucraina, lipsa unei reacții (spre deosebire de aliații noștri, începând cu Statele Unite și Turcia) la loviturile asupra terminalului petrolier de la Novorossiisk de unde aduceam 60% din petrolul consumat pe piața românească, toate acestea ne arată o problemă de guvernanță strategică.

Oricine îndrăznește să pună întrebări este evident putinist, vândut Kremlinului ș.a.m.d. Nici faptul că, în ciuda sărbătoririi limbii române în mod oficial și în Ucraina, nimeni nu a avut curiozitatea să îi întrebe pe românii din Cernăuți cât este pe hârtie și cât este în realitate, ridică alte semne de întrebare cu privire la capacitatea și interesul de a ne apăra obiectivele naționale.

Concluzia este că România are nevoie de o redefinire a raportului dintre securitate și dezvoltare, de o transformare în influență a poziției geografice esențiale pe care o avem în raport cu cel mai important dosar strategic al UE. O țară poate fi parte a unui sistem de alianțe, dar rămâne vulnerabilă dacă nu le folosește pentru consolidarea propriei puteri economice, diplomatice și militare.