Mediocritatea aurită

Redactor:
Raluca Ion
Mediocritatea aurită
Într-o epocă, „dacă mediocrii, anonimii sunt de partea bună, câștigă binele"

Într-o epocă, „dacă mediocrii, anonimii sunt de partea bună, câștigă binele”. Citesc în metrou „Cartea întrebărilor”, a Ioanei Pârvulescu, unde ea scrie, într-un rând, despre oamenii obișnuiți care hotărăsc, până la urmă, soarta jocului, despre „mediocritatea aurită, adică bună”, a cărei prezență face lumină asupra unui timp. Cartea este deschisă la capitolul despre Titu Maiorescu, omul care a schimbat cultura română la sfârșitul secolului 19. „Eu cred că dacă am avea azi un asemenea tip de om, el n-ar putea să facă mare lucru”, scrie Ioana Pârvulescu. Închid volumul, cobor la Piața Romană și, în timp ce mă îndrept spre serviciu, încerc să răspund în gând cărții întrebărilor: Care este astăzi „partea bună”, care este cauza pe care să o susțin cu puținul pe care îl știu și pot, care este omul pe care să-l prețuiesc și să-l apăr? Și cu cine? Răspunsul pare nesigur și, cel mai probabil, fiecare dintre aceste întrebări nu are doar unul singur.

Ce știm însă cu siguranță este cât de mare a fost răul produs umanității atunci când oamenii obișnuiți s-au așezat, cu milioanele, de partea greșită a istoriei. Nazismul, de pildă, s-a hrănit din spaimele, nesiguranțele și foamea de soluții salvatoare a oamenilor de rând, care, cu ochii ațintiți asupra mântuirii promise de Hitler, au trecut în marș, ca o armată de cyborgi, peste granița umanului. La fel s-a întâmplat și în cazul altor regimuri totalitare, unde în tabloul ororilor tușele groase ale marilor malefici s-au amestecat cu nenumăratele linii fine trase de complicitatea oamenilor buni.

Au existat, firește, și în acele timpuri excepții. Oameni obișnuiți, precum Irena Sendler, asistenta medicală poloneză care, sub pretextul unor inspecții sanitare, a reușit, împreună cu colegii săi, să salveze 2.500 de copii din ghetoul varșovian în timpul Celui De-al Doilea Război Mondial. Oameni simpli, ca Elisabeta Rizea, care nu i-a dat în mâna securiștilor pe ai săi nici sub tortură. „Trei zile dacă mai trăiesc, dar vreau să știu ca s-a limpezit lumea”, spunea Elisabeta Rizea, care, aidoma Irenei Sendler, a avut zile și a trăit peste 90 de ani. Ne-au fost contemporane nouă, celor care n-am prins nici ororile războiului, nici anii de început ai comunismului în România, și au adus în zilele noastre o mărturie covârșitoare despre eșecurile și măreția oamenilor mici. O mărturie dintr-o epocă din care putem, cu detașarea timpului trecut, să-i cernem pe cei buni de cei răi.

E adevărat că nu oricine este făcut să fie erou și că mulți nu avem în alcătuirea noastră ingredientul special din fibra celor rari, tari și luminoși. Însă asta nu înseamnă că nu putem oferi lumii partea noastră de bine. Auzim adesea fraza „suntem prea mici noi ca să schimbăm ceva”, cu regretul unei dorințe neîmplinite – aceea de a fi undeva acolo, sus, unde se fac jocurile. La fel expresia „Ducă-se dracului, ia să îmi văd eu de ale mele”, spusă, ca o capitulare, de oameni care au încetat să creadă că mai pot schimba ceva. Și vedem, zi de zi, cum oamenii mici se retrag din ce în ce mai adânc în carapacea lor, dezamăgiți că nu vor fi, poate niciodată, oameni mari, uitând câtă putere au în realitate.

Lumea, în care cea mai mare virtute este „să ajungi cineva”, nu are niciun pic de milă față de anonimi, pe care îi taxează drept mediocri. Amărăciunea că trăiești ca „un nimeni” poate umbri și cele mai bune suflete  și în efortul de a străluci unii se sting pur și simplu, alții ajung să dea foc la casă. Eu una mi-am trăit mare parte din viață cu nemulțumirea că nu sunt decât un om mic, care nu are, nu știe, nu face, nu poate destul. Am neglijat însă că unii dintre cei mai frumoși oameni din jurul meu sunt oameni mici, ca și mine, care trăiesc înconjurați, la rându-le, de alți oameni mici și frumoși, care trăiesc înconjurați de alți oameni mici și frumoși. Oameni care pentru mine sunt cineva și care, făcând lumină în universul lor, aduc în viața de zi cu zi crâmpeiul de bunătate pe care nu-l aduc de multe ori cei care conduc țări și popoare. Și am ajuns acum, după o neîmpăcare demnă de o cauză mai bună, să îmi doresc ceva nou: să fiu parte și să mă simt ca acasă în mediocritatea aurită.
 

×

Urmăriți Gândul LIVE Suntem revoltați când oamenii NU poartă măști in metrou sau în spațiile închise, dar ne victimizam cand jandarmii intervin în forță. Un tânăr NU purta corect masca, iar călătorii au fost impresionați de victimizarea tânărului și i-au sărit în ajutor. https://www.gandul.ro/19468728 Președintele USR, Dan Barna, și europarlamentarul PNL Rareș Bogdan, printre invitații Emmei Zeicescu la Gândul LIVE

Publicată de Gandul pe Marţi, 14 iulie 2020
Gândul LIVE!
Inchide