• Publicat:
  • Actualizat:
Reportaj

Ploieșteancă premiată la Harvard le povestește new-yorkezilor despre Mungiu și Herta Müller

O sală plină cu studenți ame­­­­­­­­­ricani, indieni, chine­zi, vietnamezi sau ruși, la Columbia University, în New York. Ai zice că s-au strâns aco­lo toate rasele lumii. Este ora de franceză; la catedră, cu ochelarii pe nas, o ploieșteancă de 27 de ani.

O sală plină cu studenți ame­­­­­­­­­ricani, indieni, chine­zi,vietnamezi sau ruși, la Columbia University, în New York. Ai zicecă s-au strâns aco­lo toate rasele lumii. Este ora de franceză; lacatedră, cu ochelarii pe nas, o ploieșteancă de 27 de ani. EsteCasiana Ioniță, doctorand, premiată la Harvard și nu numai. Darstudenții n-au chef astăzi să vorbească despre Franța, ci despreRomânia. Sunt tare curioși să afle despre Herta Müller și despreMungiu. Au văzut filmul „4 luni, 3 săptămâni și două zile” și l-auținut minte, căci nu seamănă cu nici unul de-al lor. Și mai alesfiindcă filmul românesc a ajuns, așa, un fel de modă în America.”În sensul că, odată ce au văzut unul, două, îi interesează să maivadă. Plus că vin dintr-o țară pe care n-o prea cunosc, dar filmulare subiecte pe care le înțeleg și care sunt problematice și aici -de la avort la sistemul de sănătate, cum a fost filmul lui Puiu.Acum câțiva ani, studenții mă mai întrebau de Dracula, dar de cândcu noii vampiri de la Hollywood, nu prea mai zic”, ne spuneCasiana. „Mai vor să știe și cum funcționează româna ca limbă,fiind latină, deși în partea de est”.

Bursă de 3.000 de dolari pe vară, să se plimbe prinlume și să cerceteze

Casiana a ajuns în America acum șapte ani, special să studiezecultura franceză. Ar fi putut să meargă direct în Franța, daramericanii ofereau burse mai bune, iar ea nu era copil de banigata. A fost acceptată la Harvard (Cambridge, statulMassachusetts). „Când am ajuns la Harvard, în prima zi, era dejaîntuneric și mă așteptau niște studenți străini care organizauorientarea în primele zile. La început ai impresia că știi multedespre America din filme și pare familiar. Mi-am dat seama că nuzâmbeam prea mult înainte să ajung aici, decât dacă răspundeam laceva într-un context anume. Pe când, după câțiva ani aici, cândajung în România mi se pare că zâmbesc prea mult pe stradă și astapare ciudat”. Însă cum erau ceilalți studenți, la Harvard? „Toatălumea mi se părea ambițioasă. Oamenii încercau să pară cool, însensul de persoane interesante, cu preocupări diverse, nu pornitestrict pe un singur lucru. Oarecum detașați, care par să știe detoate fără să facă mare efort”.

Dar și ea făcea parte din grupul ambițioșilor. A terminatHarvardul printre cei mai buni, cu „magna cum laude with highesthonors”. Cu puțin înainte de asta mai luase și un premiu pentru unadintre cele mai bune teze de licență din toate departamenteleHarvard. „Se dau mai multe, cam 60 – 70, dar sunt prestigioase încadrul universității, arătând că ai avut o teză bună și îi recunoscși contribuția advisorului cu care ai lucrat”. Profesorii o știaudeja ca fiind studentă de vârf, căci aproape în fiecare vară reușeasă obțină granturi, să cerceteze pe cont propriu. Cam 3.000 dedolari pe vară. „Ajungeau pentru călătorit un pic și lucrurile debază. Mergeam în Franța pentru a cerceta, fie la BibliotecaNațională din Paris, fie la arhive mai specializate tot de acolo,când era vorba de găsit documente unice, inexistente în America”,povestește Casiana. Nici pe perioada școlii nu și-a plătit eastudiile, ci statul american i-a plătit tot, pe motiv că familiadin România are venituri prea mici să-și mai permită și taxele.Banii de buzunar, fata și-i câștiga lucrând part-time, labibliotecă.

23.000 de dolari pe an de la statul american, laColumbia University

Acum face doctoratul la Columbia University în New York și nicipentru asta nu trebuie să plătească nimic. La fel, universitatea îiasigură o bursă de 23.000 de dolari pe an și cu banii ăștia sedescurcă bine. Doctoratul durează între 5 și 7 ani și presupunemultă practică. De pildă, franceza o predă studenților mai micifiindcă face parte din pregătirea ei pentru doctorat. „Pentru orelede franceză nu suntem plătiți separat, plata este inclusă în bursapentru doctorat. Primul an e doar bursa, apoi predai și primeștiaceeași sumă câțiva ani. După primii patru ani, poți să mai aiburse doar de scris, dacă aplici pentru ele. Pe lângă partea depredat, se mai face cercetare și «service» (adică organizatconferințe sau workshopuri). Cred că am noroc să fiu plătită să facce-mi place”.

Sigur, nici în New York nu s-a putut abține și a câștigat șiaici un premiu important: distincția pentru cel mai bun asistent alFacultății de Limba și Literatura Franceză, din cadrul ColumbiaUniversity. „Se cheamă Jeanne Varney Pleasants Prize și se dă înfiecare an. Profesorii titulari din departamentul de franceză decidcui să i-l dea dintre studenții la doctorat care sunt asistenți. Seuită și la evaluările făcute de studenții de la clasă, dar și la cea zis coordonatoarea programului, când ne-a vizitat cursurile”.Pentru rezultatele ei afară, în țară a primit și un premiu de laPetrom.

Pentru tema de doctorat (Educația spectatorilor de film înprimele decenii după apariția cinematografului) a făcut cercetarede istoric, prin arhivele din Paris: „Am găsit tot felul de lucruriinteresante despre cabaretele de la sfârșitul secolului al XIX-lea,din Paris.

Postere, pamflete, gazete publicate de fiecare cabaret șipăstrate la departamentul de artele spectacolului de la BibliotecaNațională, unele pe microfilm, altele de-adevăratelea, abiarezistând, dar păstrate cu grijă. Advisera mea râdea că mi-artrebui o mașină a timpului, printr-o colaborare cu departamentul defizică de la Universitate”.

Descoperiri de cercetător: americanul care a încercat săcumpere România

Dar când cauți prin arhive, poți să mai ai și surprize. „Anultrecut lucram ca arhivistă la bibliotecă și nu mă așteptam săgăsesc nimic despre România acolo. Însă în prima cutie pe care amdeschis-o am descoperit niște acțiuni pentru România – tipul acărui colecție o procesam cumpărase acțiuni prin anii ’40 și dupăasta nu le mai putuse folosi pentru că veniseră comuniștii. Acesteaîl făceau proprietarul a nu știu cât la sută din România. Tipul eraamerican și lucra pentru NATO, luptase în ambele războaie mondiale.Păstrase chiar și o caricatură a lui din Scânteia. A murit prinanii ’90”, povestește Casiana.

Din America, România de astăzi o vede astfel: „Dincolo depolitica recentă, în ultimii doi ani am fost plăcut impresionată dece am văzut când m-am întors în vizită. Orașele și oamenii aratămai bine. Înțeleg că sunt probleme și nu vreau să le minimizez, darmi se pare că nu mai există așa mari diferențe între vestul Europeiși România. De pildă, Bucureștiul nu mi s-a mai părut așa gri”.

Inchide