• Publicat:
  • Actualizat:
Interviurile Gândul

EXCLUSIV Interviu Ion Cristoiu, față în față cu Adrian Sârbu: N-o să mai trăiți în veci ce am trăit noi. Adrian Sârbu: Pentru mine, Cristoiu e acel chinez din fața tancurilor

Ion Cristoiu la 70 de ani și 50 de ani de presă, interviu cu Adrian Sârbu. Despre presa de ieri, de azi și în ce o transformă online-ul. Vezi de ce crede Cristoiu că jurnalismul nu se învață

Ion Cristoiu s-a născut în 16 noiembrie 1948 în satul Găgești din județul Vrancea și împlinește anul acesta 50 de ani de media. Nu îi place să sărbătorească și crede că cel mai de preț sfat pentru un tânăr jurnalist este să scrie din plăcere.

A debutat la Viața Studențească, iar în 1983 devenea editor la Scânteia Tineretului. Între 1992-1997, Ion Cristoiu a fost director la cotidianul Evenimentul Zilei, considerat deschizătorul presei românești de după 1989. În prezent, este editorialist la același cotidian și are numeroase apariții tv.

La 50 de ani de media a acceptat să ofere un interviu special și să intre în dialog cu Adrian Sârbu.

„N-o să mai trăiți în veci ce am trăit noi. Acum trăiți un nenoroc, trăiți o viață normală”, spune  zâmbind jurnalistul.

Ion Cristoiu a vorbit despre încercarea de distrugere a trusturilor media, dar și despre problemele din breaslă. „Foarte mulți colegi de presă s-au amestecat în târăța politicienilor. (…) Cel mai mare pericol este dulceața. Nu cătușele, leagănul, fotoliul. Masa, friptura, alea sunt de 100 de ori mai periculoase. Dacă te îmbrățișează și îți dă și o friptură zici da-o dracu de libertate, nici nu ești conștient că nu mai ești liber”.

„S-a redus tot mai mult textul, twitter e deja Balzac, presa se va reduce să vorbim prin semne, e o goană, o tendință la a simplifica viața, textul, de a nu mai gândi”, spune Cristoiu.

Și primește replica de la Adrian Sârbu: „Păi, în cazul ăsta, tu la 40 de ani, eu la 20 de ani, peste 50 de ani nu mai avem ce face. Sau în următorii 50 de ani, rămânem fără job. Te-ai gândit la alt job dacă rămâi șomer din presă?”

Redăm interviul acordat de Ion Cristoiu:

Petriana Condruț: Au trecut repede primii 50 de ani?

Ion Cristoiu: Din nefericire, au trecut prea repede. Când o să aveți vârsta mea, o să spuneți că nu vă vine să credeți ce repede a trecut. Nu îți vine să crezi…Când am debutat, n-am crezut că voi ajunge la 70 de ani.

Adrian Sârbu: Ce vârstă simți că ai astăzi?

Ion Cristoiu: Ca să îl citez pe Fidel Castro, că îl cunosc bine, Fidel Castro spunea, cam tot la vârsta mea, că o mare problemă este că te simți tânăr, dar nu te ajută restul organismului. Eu chiar nu am, de asta evit să mă uit în oglindă, dar chiar dacă mă privesc, tot nu îmi dau seama că am îmbătrânit. Nu mă simt deloc bătrân din punctul ăsta de vedere.

Adrian Sârbu: Deci ce vârstă îți dai astăzi psihic? Vârsta ta interioară cu care te uiți în oglindă.

Ion Cristoiu: Vreo 40 de ani, nici chiar 20. Așa, când e maturitatea.

Adrian Sârbu: Bine, pot să-ți spun „nene”, că eu mă simt la 20. Ca să ne așezăm să ne setăm cine pune întrebările.

Ion Cristoiu: Dacă era la 20, era riscant, că cine știe ce prostii făceam. 40-45 de ani. Simțindu-te totuși tânăr, ai o problemă. Pe vremuri, îmi puteam permite să lucrez toată noaptea, iar acum pot să lucrez, dar după asta mă gândesc ce fac a doua zi? Adică nu te mai ajută cât de cât organismul.

Adrian Sârbu: Câte pagini scrii pe zi astăzi?

Ion Cristoiu: E o întrebare dureroasă, că încerc să reduc. Scriu trei lucruri diferite, am o atenție dispersată. Am coșmarul editorialului, coșmarul pentru că trebuie să scriu în fiecare zi. Cea mai mare problemă la mine este că trebuie să scriu, cel mai bine scriu când nu trebuie să scriu, adică la proză și la eseu. Pentru că am un caiet de proză și unul de eseu. Acolo nu am impresia că scriu pentru ceva. M-am dus la bibliotecă, m-am așezat: ia să scriu și eu o proză. Am în fiecare zi două pagini. Dincoace, deja de dimineață intră în alertă.> O soluție pe care am mai folosit-o de trișare a vieții este să scriu înainte. Există două aplicații care te obligă să scrii în fiecare zi, gen jurnal. Și atunci mi-am spus în felul următor: la eseu, în fiecare zi 5.000 de semne. Problema e să nu te așezi la masa de scris și să spui >.

Adrian Sârbu: Deci în medie, câte pagini A4 ai scris pe zi, în 50 de ani?

Ion Cristoiu: Cred că am scris vreo 5-6 în fiecare zi.

Adrian Sârbu: La un calcul sumar, dacă ai scris 6 pagini pe zi, în acești 50 de ani ai scris între 600 și o tonă de hârtie. Dacă ar fi să fie pus la un loc, dacă ar trebui să îți facă o statuie, cam cum ar trebui să arate statuia?

Ion Cristoiu: Dacă aș zice că la kilograme, ar trebui să fie așa și ecvestră. Nu, e bun și un bust. La bibliotecă pe acolo sunt niște busturi. Nu cred că va fi și al meu, dar mă rog.

Petriana Condruț: Ce a simțit pentru prima oară Ion Cristoiu când și-a văzut numele scris într-o revistă? Era o revistă de rebusuri.

Ion Cristoiu: O constatare melancolică pe care o fac la vârsta mea este că ce visam eu, ce fericit eram, mă gândeam > Mi-a apărut numele, bun. După asta să ajung eu la Viața Studențească. Bun, am ajuns. Și? După asta am spus >. Bun, am ajuns vedetă și vorba soției sunt ca maimuța, vin ăia… nu mă mai înjură, foarte interesant. Pentru că nu mai știu de unde să mă ia.  Pentru unii, sunt la Evenimentul de pe vremea lui Iliescu și ei care sunt anti-Iliescu spun >. Pentru alții, sunt pe vremea când îl înjuram pe Băsescu și atunci spun >. Și atunci reușesc în această perioadă să fiu întotdeauna pe placul cuiva. De regulă, mă opresc, își spun punctele lor de vedere. Nu am întâlnit până acum cititor care să mă oprească și să spună >. Nu! >. Sunt și foarte mulți care îmi spun cum să fac presa, ei ar face-o mult mai bine decât mine. Când mă oprește cineva, surâd, pentru că aștept primele cuvinte să văd ce orientare politică. E o mare problemă. După primele minute îmi dau seama dacă e pro sau contra și încerc să fiu cât mai prudent, că nu e bine să contrazici omul.

Adrian Sârbu: Ce ai învățat în meserie și de la cine?

Ion Cristoiu: Meserie nu am învățat de la nimeni, că meseria de gazetar nu se învață. Te naști cu ea, cu talentul, însă cel care mi-a fost mentor, ca șef de gazetă a fost Nicolae Stoian. De la el am învățat această patimă de a descoperi tineri. Patima de a fi mentor, de a nu fi gelos, de a fi bucuros că am descoperit un tânăr, chiar dacă poate uneori era mai talentat. Nicolae Stoian nu era un poet talentat, dar a fost un mare descoperitor de talente

Adrian Sârbu: Pe cine dintre elevii tăi îl apreciezi cel mai mult?

Ion Cristoiu: Întrebare dificilă

Adrian Sârbu: Dă-mi trei, ca să nu te înjure…

Ion Cristoiu: O să râdeți. Din punct de vedere profesional, pe Cornel Nistorescu. Mă rog, celelalte puncte de vedere nu le discut. Cornel Nistorescu este chiar elevul meu, în sensul că eu l-am descoperit când era la Cluj, eu eram la „Viața Studențească”, eu m-am zbătut să îl aduc la „Viața Studențească”, după ce am plecat l-am lăsat redactor șef adjunct, a reușit să se certe în 3 zile cu toată redacția și să fie dat afară. L-am adus la „Scânteia Tineretului” la secția Reportaj, aveam o secție morală-educație-răspundere. Noi crimele nu le dădeam crime, da? Să discutăm despre morală-educație-răspundere. L-am pus șef de secție a reușit să-mi facă pulbere toată secția și să vină ăia cu o petiție să-l dau afară și s-a dus la „Flacăra”. După aceea am făcut împreună „Expres magazin” și apoi ne-am despărțit, pentru că el – când a ajuns în locul meu – prima lui grijă a fost să-mi dărâme soclul de la Evenimentul Zilei. Dar este chiar un bun profesionist. Să spunem de el că e mai cunoscut, restul sunt foarte mulți. Cam toată echipa de la Evenimentul Zilei, care a fost împreună cu mine, toți sunt pricopsiți: patroni, redactori șefi.

Petriana Condruț: Care era puterea presei în ’90, când erați la Zig Zag? Care este puterea presei astăzi?

Ion Cristoiu: Uriașă. Eu când aud acum că jurnalistul X a fost împușcat, eu, ca jurnalist, râd. Nu te mai împușcă nimeni nici măcar în Mozambic. Puterea presei în 1990 era uriașă, deoarece politicienii erau complexați de presă. Unii dintre ei, ca Iliescu, veneau din comunism și erau complexați pentru că, dacă te critica „Scânteia” în comunism, puteai să duci să te culci. A fost până în ’96, când a venit Constantinescu, au venit cei din Opoziție care nu mai avea complexul presei, iar azi chiar nu mai are nicio putere, îmi pare rău să vă spun. Putere în sensul că cineva mai are insomnii că a fost criticat în presă. Puterea presei azi este în felul următor: dacă se dorește ca cineva să fie dat afară, nu presa îl dă, se livrează presei un document, documentul se pune în mișcare.

Petriana Condruț: Cum s-a ajuns aici?

Ion Cristoiu: Din mai multe motive. Primul este că presa a fost spartă. A fost o operațiune, dusă cu toată responsabilitatea, dusă de un deceniu, de distrugere a trusturilor. Eu am încredere în trusturile de presă. Trustul de presă îți dă o atmosferă, o ierarhie, iar presa a fost spartă sub pretextul acesta de luptă împotriva mogulilor. Deși trusturile niciodată nu au reușit să se unească. Cu cât erau mai puternice, cu atât se luptau între ele. Degeaba spune Traian Băsescu, nici în 2009 nu au reușit toate împotriva lui. Automat, unul dintre ele devine adversarul celorlalte, că e concurență și au fost înlocuite cu mici unități. În primul rând, cu 10.000-30.000 de Facebook-uri, bloguri, făcute de unul sau doi. Ei, în sine, nu au putere, dar la un moment dat, un mesaj dat la 2.000 de bloguri lasă imaginea de mare scandal. În al doilea rând, politicienii nu mai sunt complexați, iar în al treilea rând, foarte mulți colegi de presă s-au amestecat în tărăța politicienilor.

Adrian Sârbu: Evenimentul Zilei. Personal îl consider primul produs ieșit din comun după 1989. Ce a adus bine poporului român, comunității jurnalistice, Evenimentul Zilei și ce a adus rău?

Ion Cristoiu: Evenimentul Zilei este irepetabil și dintr-un singur motiv. El a apărut într-o perioadă în care presa română era plină de editoriale, toate erau pline de texte mari și de o pagină. Eu asemăn cu un alt moment din istoria presei românești care a fost Universul lui Cazzavillan, un italian rupt în fund, care a venit aici și vindea loțiune de păr. Și el a constatat că în perioada aceea, inclusiv Timpul la care lucra Eminescu  erau de atitudine. Venea un conservator, ei aveau bani pe vremea aceea, ziarul era făcut de unu-doi, gen Caragiale, dar mai ales Eminescu, care scriau de dimineața până seara și erau de atitudine. Și atunci a venit acest tip care a introdus în presă faptul avea o vorbă „nici cu unii, nici cu alții”. Ca să ne dăm seama că Universul lui Cazzavillan și mai apoi a lui Stelian Popescu semăna cu Evenimentul Zilei e faptul că în D”ale Carnavalului, Mița spune o să fac un scandal de o să se zguduie Universul. Sigur, Caragiale colabora la Universul… dar ea se gândea la Universul, nu la Adevărul, da?

A adus în presă articolul scurt, titlul tare, care atrăgea atenția. Un singur comentariu era la Evenimentul, care era editorialul meu, bine ar fi să fie acum, câte o filă și jumătate.

Ce a adus rău…Cred că faptul că a fost un ziar de luptă, a fost un ziar anti-Iliescu, dar nu ticălos, unde îl prindeam dădeam, dar niciodată nu am inventat despre el și nu l-am insultat. A introdus nostalgia ziarului de mare tiraj, care nu mai e posibil. Nu mai poate fi făcut. Nici eu nu aș mai putea să fac acum un Evenimentul Zilei, nici dacă aș fi tânăr.

Petriana Condruț: Vă dau trei nume: Ceaușescu-Iliescu și Iohannis. Încercați să găsiți asemănările și deosebirile.

Ion Cristoiu: Asemănările: deși pare ciudat, toți trei au conștiința că ei sunt cei mai importanți din lume. Eu cred că îl „miros” mai bine pe Iohannis decât mulți. Toți îl văd ca un tip care abia așteaptă să plece. Nu e adevărat. E un tip care are o părere foarte bună despre el, cum avea și Iliescu și Ceaușescu. Deosebirile fundamentale între Ceaușescu și Iliescu este că Iliescu, cum spunea Ceaușescu despre Iliescu, era un palavragiu. Îi și reproșa uneori Ceaușescu că nu are această capacitate de organizare, iar Iohannis chiar diferă de cei doi, că nu face nimic.

Adrian Sârbu: Să ne punem în situația aceasta. Am ajuns la concluzia că ai scris o tonă de hârtie. Dacă ar trebui să concentrezi tona într-o pastilă, într-o vitamină pentru jurnaliști tineri și să le dai, cum ar fi citită această esență?

Ion Cristoiu: Eu am numit gazetarul un istoric al clipei. Istoria este de genul feminin, deci are hachițe. Istoria având hachițe, niciodată nu vom putea fi profeți. Alte învățături: Niciodată să nu spui că așa ceva nu e posibil. Este cea mai mare greșeală pe care o fac jurnaliștii în prezent. Spun > Dacă spuneai cuiva în ianuarie ’40 că în anul ăla o să rămânem fără Basarabia și fără Ardeal, probabil se uitau „sunteți nebuni?”

Adrian Sârbu: În această esență, pe care o transferi, te-ai referi la libertatea presei și la curajul jurnalistului?

Ion Cristoiu: Nu. Nu cred că există un curaj al jurnalistului. Jurnalistul scrie. Nu cred că principalul pericol față de libertatea de a scrie este constrângerea. Cel mai mare pericol este dulceața. Nu cătușele, leagănul, fotoliul. Masa, friptura, alea sunt de 100 de ori mai periculoase. Dacă te îmbrățișează și îți dă și o friptură, zici da-o dracu de libertate, nici nu ești conștient că nu mai ești liber.

Adrian Sârbu: Spune-mi despre frică. Când ți-a fost frică?

Ion Cristoiu: Niciodată.

Adrian Sârbu: Când erai mic? Cine te-a bătut când erai mic?

Ion Cristoiu: Mama.

Adrian Sârbu: La școală?

Ion Cristoiu: Nu țin minte, dar mama mă bătea pentru că eram încăpățânat. Mă bătea că nu fugeam când ea mă bătea. Sunt Scorpion, și ea avea o vargă și voia să fug, că săraca era mama, și eu nu fugeam, o scotea din minți că nu fugeam.

Și mai este un lucru care m-a influențat în viață, spunea și Preda despre el, este spaima de umilire. Ferească Dumnezeu! Adică eu devin fiară când încearcă cineva să mă pună într-o poziție umilitoare. De asta nici nu suport umilirea românului. Eu nu sunt naționalist, dar de ce să fiu eu, român, să fiu tratat pe plan european că sunt român. De ce? Eu, din punct de vedere gazetăresc, cred că avem în România ziariști de 100 de ori mai buni decât proștii ăia de la marile ziare. Numai că ei au bani, au forță. Nu am complexul marii prese occidentale. Îi cunosc. Pe unii din ei nici nu i-aș angaja, să știți, așa de slabi sunt.

Petriana Condruț: Cum vedeți presa peste 50 de ani și dacă aveți un sfat pentru presa de astăzi?

Ion Cristoiu: Aoleo, peste 50 de ani?

Adrian Sârbu: Îți pui problema că nu o să mai fi în viață peste 50 de ani? Eu în niciun caz nu mi-o pun.

Ion Cristoiu: Nu de asta, Peste 50 de ani, cred că deja…. acum se scriu sms-uri. S-a redus tot mai mult textul, twitter e deja Balzac, presa se va reduce. O să vorbim prin semne. E o goană, o tendință la a simplifica viața, textul, de a nu mai gândi. Dacă se poate, să consume repede titlul, ce ți-a dat ăla. De exemplu emoticoanele, nu îmi vine să cred! Cum ar arăta Luceafărul lui Eminescu cu emoticoane.

Adrian Sârbu: Deci unde vezi presa peste 50 de ani? Când spunem presa… comunicarea în masă

Ion Cristoiu: La nivel de dat din mâini. Cred că se reduce. În sensul acesta. Cad săptămânalele, cad articolele mari, Totul este în materie de presă tot mai expeditiv.

Adrian Sârbu: Păi, în cazul ăsta, tu la 40 de ani, eu la 20 de ani, peste 50 de ani nu mai avem ce face. Sau în următorii 50 de ani rămânem fără job. Te-ai gândit la alt job dacă rămâi șomer din presă?

Ion Cristoiu: Nu. Nu-mi imaginez altceva.

Adrian Sârbu: Chiar dacă nu ne mai citește nimeni.

Ion Cristoiu: Păi ce, eu scriu ca să mă citească cineva? Scriu. Nu glumesc. Biblioteca Academiei are 2 milioane de volume. Și la un moment dat, eu caut o carte și am găsit una „Căpitanul Costache”. Unul o scrisese prin 1848 și descopăr că nu avea foile tăiate și zic uite: un om a scris o carte, a fost aruncată într-un „cimitir” și vine Cristoiu și comandă – nu știu, cred că am găsit-o din întâmplare – și descoperă că acea carte a fost data în bibliotecă, dar nu a citit-o nimeni. Și mă gândesc că poate peste 100 de ani, vine unu’ și zice, printre fișe, uite Cristoiu, ce carte a scris, ia să o comand la sală

Adrian Sârbu: Dacă o să vreau, peste 50 de ani, printre twitter-uri, emoticoane, semne, să citesc ceva de Ion Cristoiu, un text, ce mi-ai recomanda?

Ion Cristoiu: Proză. Am un text interesant care se numește „Cei trei crai de la Răsărit„. Se petrece pe vremea comunismului și unul citea Albina și vin cei trei crai și el îi ia drept spioni americani și o întreagă poveste. Și mai am o proză care îmi place: În Vintileasa la mine se petrec toate nebuniile și unii aveau alambicuri ilegale de țuică și vârau în priză. În acel moment, ca să vedeți ce demență, din cauza slăbirii curentului electric, în filmele care rulau la căminul cultural bandiții nu mai călăreau așa de repede.

Adrian Sârbu: Asta e România de acum 50 de ani, nu? Când ai scris-o?

Ion Cristoiu: Trăim într-o țară care emană proză în fiecare zi. Am la mine un carnețel și în el îmi notez tot ce văd. Apoi am un carnețel mai mare. Sunt consemnările și apoi fac din el proză la 2009. Mai am încă 10 ani de caiete de scris. România este o țară pentru satirici extraordinară, care pune la dispoziție fapte pe care nu le poate inventa.

Adrian Sârbu: Când te-ai simțit bine în România? Acum sau în urmă cu 30 de ani? 50 de ani?

Ion Cristoiu: Acum 50 de ani, nu știam cum arată România, pentru că era blocată. Atunci oamenii erau toți serioși. Acum mă simt bine pentru că trăiesc într-o lume de proză. Eram în urmă cu câteva zile și din greșeală am lăsat telefonul deschis și răspund > , surâd, bine. > Care, zic eu. >.

Adrian Sârbu: Dacă te ascult, trebuie să spun că presa trăiește astăzi în epoca prozei tabloide

Ion Cristoiu: Mai degrabă telenovelă de tip turcească.

Adrian Sârbu: Ce epocă trăiește România azi? Comunism, capitalism?

Ion Cristoiu: România trăiește într-o permanentă tranziție. Într-un fel, îmi e ciudă că a existat Caragiale, pentru că parcă trăim toți într-un blestem al lui Caragiale.

Adrian Sârbu: E în puterea noastră să restaurăm puterea presei? Să o restabilim…

Ion Cristoiu: Nu, pentru că trebuie să restabilim cititorul, noi depindem de cititor și cât cititorul nu are în modul lui de a gândi critica, biruie tabloidul, cel care născocește. Degeaba îi spui românului nu e posibil așa ceva pentru că el o crede.

Adrian Sârbu: Deci nu are putere decât presa tabloidă, asta sugerezi.

Ion Cristoiu: Da, dar nici ea nu are putere mai mult de o zi. Și e o nuanță: titlurile din presa tabloidă, el nu citește conținutul și zice mă am citit undeva.

Petriana Condruț: Domnule Adrian Sârbu, cum îl descrieți pe Ion Cristoiu?

Adrian Sârbu: Ești cel mai important jurnalist român afirmat după Revoluție, dar și înainte pentru că știm, nu erau mulți. Nu doar în calitate de om care scrie, ci și în calitate de om care ai creat echipe. Descoperim acum că ai produs cam o tonă de hârtie scrisă într-un efort de 50 de ani și îmi spui că tu practic ești ca și colonelul Buendia din „Un veac de singurătate”, care trăiește plăcerea de a scrie pentru el însuși. Crezi că asta ar trebui să fie ultimul text în pastila de esență pe care i-o transmiți unui tânăr care vrea să devină jurnalist și care vrea să învețe? Pentru că dacă e așa, concluzia discuției noastre este „Nu mai e nevoie de jurnaliști, nu mai e nevoie de presă”.

Ion Cristoiu: Vă contrazic. Ultima frază e următoarea: și dacă este Apocalipsa, în primul rând că dacă este Apocalipsa este BREAKING NEWS. Nici nu îmi imaginez, a început Apocalipsa și este în mijoc și mai e putin și îți faci meseria de gazetar și transmiți, deși știi că nu se mai uită nimeni. Nu te gândi la ce îți folosește ce scrii. Un gazetar nu scrie gândindu-se la glorie, la cine îl va citi.

Adrian Sârbu: Meseria de gazetar este artă și satisfacție pură.

Ion Cristoiu: Da, pe care o dă trăirea cât scrii.

Adrian Sârbu: Prin urmare, nu pot trăi din meseria de gazetar.

Ion Cristoiu: După asta vin și banii. Niciodată nu mi-am pus problema cât câștig. Niciodată. Când am avut angajamente cu televiziunile, eu discutam: Ce fac. Și apoi venea momentul cel mai jenant. Și eu mă gândeam cât să fie să nu sară peste hotarele acelea. Că dacă sare, e mită. Trebuie să muncești, în sine trebuie să fii satisfăcut că ai terminat surubul.

Mie, dintre foarte multe multe pagini literare, cel mai mult mi-a plăcut sfârșitul din mitul lui Sisif. Ăla urcă bolovanul, cade bolovanul. Și spune așa: lupta singură ajunge unei vieți de om. Urcarea bolovanului, chiar dacă pică înapoi e suficientă să fii fericit. Deci noi să fim fericiți că urcăm un bolovan, cade, dar urcarea bolovanului ne face fericiți.

Adrian Sârbu: Ai vrut să îți vorbesc de Jack. Noi nu am fost nici prieteni de șpriț, el era șef pe culoarul lui, eu eram pe treaba mea cu cinema, dar sunt câteva momente în care Jack m-a convins că este ceea ce este și el din modestia asta a lui de țăran de la Găgești din Deal, m-a convins că orice clipă petrecută este nu doar una plăcută, dar și una memorabilă. Presa înainte de ’89 era o nenorocire. Pe vremea aceea, presa care se citea era Suplimentul lui și ulterior s-a citit Flacăra, care – oricât l-am înjura noi azi pe Păunescu – a fost un jurnalist extraordinar și produsul a fost unul extraordinar. Îmi amintesc de Cristoiu la Expres Magazin, pe vremea aceea eram la Guvern și încercam să revin în meseria mea. Și într-adevăr, ce a făcut acolo a fost un act de curaj în fiecare zi. Curaj de care Jack nu vorbește. Evenimentul Zilei a fost un act de mare curaj pentru că a fost prima instituție media creată după Revoluție. Următoarea a fost Pro TV. Și cam aici s-a terminat cu instituțiile noastre media, care să răspundă criteriilor unor instituții media. Evenimentul a fost prima instituție media creată de el, a fost vârful ziarului în istoria României. După Evenimentul nu a mai existat ziar și nu i-am spus-o niciodată, putea să mai existe câțiva ani, dar a apărut Pro TV și i-a luat publicul.

Era la Evenimentul Zilei, din când în când mergeam la el, mă invita în general înainte de a scrie editoriale. Avea un birou plin de cărți și mai discutam. Cu curiozitatea lui mă întreba ce știu de aia, cum e aia. Tocmai dădusem drumul la radio, cred că era în ’93. Și îmi pune o întrebare pentru mine fundamentală – ce înseamnă instinctul jurnalistului? Jack și acum așa face. Mă sună și mă întreabă > El are o părere. Dar poate sunt lucruri pe care le vede, poate nu le vede.

Și mă întreabă Ce părere ai de acest Stoica de la Cluj?>> Și m-a întrebat cu mirarea țăranului din Găgești și revolta etică a jurnalistului care vede cum un om păcălește oameni sărmani. Era mirat și nu îi venea să creadă că așa ceva e întâmplă. Noi am trăit vremea Caritasurilor toți anii ’90. Și m-am dus, nu aveam nici Pro TV, nici radio, aveam o echipă de filmare. L-am luat pe Tatulici, l-am trimis acolo și l-am trimis cu Boncea. Tatulici s-a dus și s-a întors convins că acest Caritas este cea mai mare invenție economică a României. I-am povestit lui Jack, a râs. Boncea, care era un tânăr, 20 de ani, a filmat și el un alt final. Și respectivul reportaj i l-am dat lui Răzvan Theodorescu, la TVR. Tatulici a crezut că dau finalul lui, dar eu am tăiat finalul lui Tatulici.

Tot reportajul era cu Tatulici, care lăuda Caritas, și la final bucată făcută de Andrei Boncea, un jurnalist la început care nu avea altă regulă decât să vadă realitatea așa cum e. În acel moment, i-am dedicat acest reportaj lui Jack – astăzi îi spun prima dată – pentru că el mi-a deschis ochii. Eu trăiam, mă uitam la acest Caritas și nu-l vedeam.

Așa cum mi-a deschis ochii, într-o zi, într-o istorie a jurnalismului, Ion Cristoiu a răsturnat Binomul. Securitatea de la putere, Securitatea asta creată de Băsescu, cu toată echipa de oameni deștepți, a confiscat atât puterea politică, cât și puterea mediei și puterea judecătorească. Eu le-am spus-o. Am avut și de pătimit din cauza asta. Ion Cristoiu a răsturnat asta – cu încăpățânarea lui de țăran din Găgești Deal – a răsturnat această putere a acestor mesianici acoperiți convinși că fac ce fac, care în slujba obsesiilor lor au fost întorși de un singur om. Acest încăpățânat, Ion Cristoiu. Pentru mine, că are 50 de ani de viață, 80-100 de ani, eu cred că va mai scrie 50 de ani, îl voi mai citi și eu și alții, iar unii îl vor înjura, dar întotdeauna, pentru mine, Ion Cristoiu va fi, fie acel chinez cu punga în mână în fața tancurilor din Tiananmen, în ’89, fie acel om care în fiecare zi se așază cu neliniște în fața computerului știe că trebuie să scrie 2-3 pagini la editorialul care este pariul lui cu viața și cu istoria personală și care întotdeauna a fost Gică contra. Și pentru mine un exemplu în meseria asta că un om poate să răstoarne lumea. Așa îl văd eu pe Ion Cristoiu.

Ion Cristoiu: Nu, acum trebuie să fac eu finalul. Domnul Adrian Sârbu a spus un lucru – nu direct – pentru care generația dumneavoastră trebuie să ne invidiați. N-o să mai trăiți în veci ce am trăit noi. Acum trăiți un nenoroc, trăiți o viață normală. Noi am trăit căderea lui Ceaușescu. Un mare avantaj pentru un ziarist este că trăiește anumite vremuri. Căderea lui Ceaușescu, mineriade.

Adrian Sârbu: Am trăit mai multe revoluții decât orice generații de pe pământul ăsta

Ion Cristoiu: Așa este și am trăit în puterea vârstei, că putea să mă prindă. Am prins, ca ziariști, în prima linie, acum vi se pare că e nu știu ce că unul a demisionat…

Adrian Sârbu: Și o concluzie. Jurnaliștii adevărați sunt nemuritori

 

Inchide