CONFESIUNILE supermodelului Kate Moss

Publicat: 30 10. 2012, 00:32
Actualizat: 30 10. 2012, 00:32

Supermodelul Kate Moss, 38 de ani, își amintește cum a evoluat până să ajungă o stea a prezentărilor de modă. În adolescență, nu era prea mândră de corpul ei și ura să se dezbrace. Acum lucrurile stau cu totul altfel, relatează Mirror.

„Îmi uram sânii mai mult decât orice, când eram adolescentă. Aș fi făcut orice să nu îmi dau bluza jos. Acum, nuditatea îmi dă putere. Înainte nu era așa. Am plâns ani de zile”, spune fotomodelul, în cartea biografică lansată recent în Marea Britanie.

Kate Moss și-a început cariera de model la 16 ani, când a apărut pe coperta revistei The Face. La scurt timp, a obținut un contract cu Calvin Klein și avea chiar și 8 prezentări de modă pe zi.

Acum, la 38 de ani, cu o avere estimată la 48 de milioane de lire sterline, Moss nu regretă amprenta timpului: „Nu voi mai avea 18 ani niciodată, atunci când puteam să pozez fără machiaj, dar nu e ca și cum nu vreau să am riduri, pentru că e important să ai propria ta față, cu care trăiești”.

Moss s-a căsătorit anul trecut cu Jamie Hince, cântăreț de rock în formația The Kills. Fotomodelul are o istorie lungă de iubiți și prieteni din lumea muzicii și a filmului: Pete Doherty, Keith Richards, Johnny Depp.

Kate Moss vorbește și despre acuzațiile care i-au fost aduse, privind anorexia. În 1993, a lansat un look denumit „heroină chic”, când era extrem de slabă.

„Nu eram nici anorexică, nici pe heroină. Lucrurile astea nu aveau nimic de-a face cu cine eram. Mă gândeam că oamenii care mă cunosc știu adevărul. Am avut noroc să fiu cu Johnny (Depp) în perioada aceea. M-a învățat multe despre celebritate. Îmi zicea: să nu te plângi, să nu explici. De aceea nu folosesc Twitter sau chestii de acest fel. Nu vreau ca oamenii să știe tot timpul ce e adevărat și asta întreține misterul”, spune Kate Moss.

Viața ei este ilustrată cu fotografii, în cartea biografică. În introducere, Moss scrie: „Îmi amintesc de mama care îmi spunea că nu poți să te distrezi tot timpul și eu încă îmi susțin răspunsul pe care i-l dădeam și atunci: Da” de ce nu?”.