De ce Austria nu ne vrea?
După atât de multe privatizări care au ajutat Austria să ia în proprietate lucruri ce aparţineau statului român, după nenumărate semne de prietenie între ţările noastre, după treizeci de ani de la o revoluţie care ar fi trebuit să ne aducă prosperitate, libertate şi linişte (dar care e clar că ne-a adus, în multe puncte, contrariul), ne trezim captivi, săraci, la margine de Europă, respinşi în câteva rânduri de austriecii pe care altădată îi iubeam şi îi ridicam în slăvi, pentru civilizaţia, educaţia şi şansa pe care o oferă cetăţenilor lor la vieţi decente şi la înaltă morală şi conduită.
De ce nu ne vrea Austria în Schengen?
Oficial, pentru că ţara noastră ar fi un punct slab în spaţiul considerat bine păzit şi atent alcătuit şi ar da o portiţă migranţilor ilegali pentru a pătrunde cât mai spre vest, unde să-şi găsească rosturi care ar dezechilibra economia locală sau unde să provoace creşterea infracţionalităţii, de asemenea dezechilibrând fragilul echilibru, obţinut în ani de controale şi frontiere.
Se mai spune chiar că Austria ar vrea să introducă nişte controale suplimentare la graniţele cu Italia, prin urmare nu România e problema principală. Nu noi suntem singurii răi din Europa care, odată primiţi la masa bogaţilor, ar mânca prea multă mâncare din platou. Nu suntem noi robinetul cu migranţi care vin să distrugă state sau care nu ştiu să se adapteze în interiorul acestora.
Cunosc români care, după votul Austriei, au decis că nu mai calcă prin frumoasa Vienă, nu mai cumpără napolitane fabricate acolo, nu mai vor să guste din alte preparate specific austriece, îşi retrag conturile de la băncile deţinute de austrieci, nu mai alimentează de la benzinării pe care ei le deţin în ţara noastră, cu alte cuvinte încearcă să ducă la un bun sfârşit un boicot, pentru a-şi arăta nemulţumirea.
O fi asta o soluţie? Tot omul de rând să se lupte? Tot el să se revolte? Dar cu politica externă cum stăm? Mai avem miniştri de externe care să poată ieşi la negocieri, care să se ocupe de sfera diplomatică a ţării noastre?
Ambasadori dedicaţi României ştiu sigur că mai sunt, pentru că pe unii îi cunosc personal, i-am privit în ochi şi i-am văzut lucrând pentru ţară şi pentru oamenii ei. Dar, la nivel guvernamental, nu am siguranţa că se face vreo minune. Pentru că politica, în ţara noastră frumoasă, e stricată de la bază, pentru că din sate şi oraşe, de unde se fac alegeri proaste, nu mai pleacă politicieni cu coloană vertebrală şi viziune.
Aşadar, ce facem cu Austria? Ce facem cu Schengenul? Plecăm fruntea şi acceptăm că marginea aceasta a Europei chiar e o margine, de care, în planurile mari, se poate face abstracţie, sau ne ducem cu oameni competenţi în faţă pentru a ne cere drepturile şi a ne dovedi eforturile?
Mai mâncăm napolitane austriece şi mai facem city-breakuri la Viena sau îi ştergem din enciclopedii pe Haydn, Mozart şi Schubert? Că doar fac parte dintr-un neam care, spun unii, nu a ştiut să-şi educe, generaţie după generaţie, copiii, pentru a îi face să accepte că şi o ţară ca România există. Că şi o ţară ca România vrea să crească, să se arate, să primească, atunci când îi e greu, o şansă la ieşirea din prăpastie. Ieşim din prăpastie?
Citește și:
Flori pentru doamna învățătoare
Gara refugiaților, țara nimănui