Viaţa de după viaţă din casa Amáliei Rodrigues
Am avut norocul, în această viaţă, să intru în multe case de artişti, case vii, case pline de bucurie, de perspective, de planuri pentru o zi de mâine care venea totdeauna. Am avut norocul chiar să mă nasc într-o astfel de casă, să cresc în forfota pe care numai un nume mare poate să o provoace în jur.
Apoi, după plecarea artiştilor dincolo, în cerul fără margini, am trăit şi imaginea pe care nimeni nu ar vrea să o vadă: case prăbuşite sau aproape de prăbuşire, cămine pierdute, eventual subiect de can-can pe masa vreunui judecător care habar n-avea ce însemnase dragostea în respectiva familie.
Şi drumurile m-au purtat departe, pe unde văd că se poate şi altfel. Aşa am ajuns, tot prin noroc, la Casa Amáliei Rodrigues din Lisabona. Una dintre cele mai iubite artiste portugheze, cântăreaţă de muzică fado, prietenă a marilor poeţi care îi ofereau ediţii princeps cu autograf, camarad al altor fadişti, care o căutau pentru un refren în duet, om care şi-a trăit viaţa fără să ţină cont de regulile strâmte ale societăţii. Casa ei este astăzi loc de întâlnire pentru cei care mai cred în artă şi în frumuseţea ei.
La sfârşitul lunii iunie, printr-o întâmplare pe care numai sufletele bune o pot pune la cale, în curtea Amáliei au cântat doi chitarişti portughezi de excepţie, Luís Coelho şi António Neto, alături de o fadistă româncă excepţională: Ioana Dichiseanu. Nu o cunoşteam pe Ioana, decât prin lacrimile care ne unesc de dor de taţii noştri. Şi, vorba unui portughez care a fost la eveniment, dacă aş fi închis ochii, nici nu mi-aş fi dat seama că vocea care îngână destinul portughez nu este o voce născută în Portugalia.
Da, da, exact, pentru că Ioana Dichiseanu nu vorbeşte deloc portugheză, însă cântă fără nicio ezitare în acest grai, înţelegând parcă fiecare nuanţă a cuvintelor rostite, rostogolind cu bucurie sau tristeţe verbele prin frază, de parcă nu ar exista niciun fel de barieră între inima ei şi vocabularul lusitan. Şi probabil că nu există.
Aşadar, prin Portugalia se poate. Iar seara de 29 iunie mi-a mai confirmat asta o dată. Curtea plină de români şi portughezi, aplauzele asortate frunzei de ficus care se legăna şi ea, a mulţumire. Casa Amáliei poate să trăiască şi dincolo de viaţa artistei, prin strădania Fundaţiei care îi poartă numele şi care, fără sprijinul statului, se încăpăţânează să ţină vie memoria şi opera acestei doamne a fadoului portughez.
Casa poate fi şi vizitată, iar călătoria prin povestea Amáliei este cu adevărat impresionantă. De la un capăt la altul, în casă a rămas ea, aşa cum a fost, aşa cum a vrut să fie, fără prea multe griji pentru ce ar putea spune ceilalţi, fără să se preocupe prea tare de cele care îi vor supravieţui, lăsând un singur legământ: ca tot ce are să fie deschis publicului, pentru ca oamenii care o iubesc să nu o uite.
Şi tot acolo, în bucătărie, privind spre curtea unde se adună fadişti pentru concerte, scriitori pentru lansări de carte, oameni simpli pentru o cafea portugheză, încă trăieşte Chico, papagalul Amáliei, care are peste 30 de ani (şi poate trăi până la 100) şi care, din când în când, în clipe în care simte că s-au schimbat multe prin lumea în care a reuşit să se adapteze, o strigă pe Amália Rodrigues, în casa goală.
Amália, Amália…
Citește și:
Rusaliile noastre, turismul altora