Alarmă la 30 de minute

După tragedia submersibilului Titan, care a dus la pierderea a cinci vieți omenești și la o mobilizare colosală în operațiunile de căutare, comentariile, totdeauna diverse, au umplut spațiile de socializare care sunt mereu dispuse să găzduiască orice fel de cuvinte, despre orice fel de situații, indiferent despre cât de multe ştim cu adevărat despre cele care se petrec în jurul nostru.

Acei oameni care au plecat spre fundul Oceanului Atlantic, încrezători, să vadă epava Titanicului, și care, printr-o nenorocire, au ajuns în înaltul Cerului, erau, într-adevăr, oameni bogați, care au plătit enorm pentru acest moment, pentru șansa, credeau ei, de a vedea de aproape ce a mai rămas din nava istorică, doborâtă de gheață în 1912, despre care se fac filme și povești și în zilele noastre.  Numai că Titanul avea să le fie Titanic.

ȘTIINȚĂ Se confruntă lumea cu mai multe cutremure acum decât înainte?Al Jazeera explică cum și unde se produc cutremurele

00:52

MILITAR Rusia amână unul dintre cele mai mari festivaluri până în 2027 de teama unui atac ucrainean

23:48

Câteva zile mai târziu după tristul deznodământ, buletinele de ştiri continuă să anunţe informaţii și despre alți oameni bogați care se sinucid în palatele lor pline de marmură, cu conturile pline și cu inimile goale. Pare că doar bogăția ucide, pare că moartea costă mult.

Dar:

Noi, ceilalţi, încă respirând, privim în jur, mai departe de ochii copiilor care ne aduc totdeauna limpezime, şi ne dăm seama, când avem voie să plângem şi să vedem prin lacrimi realitățile, că suntem tot într-un fel de submersibil. Că moartea poate fi și ieftină. Nepermis de ieftină. Noi, la fel ca acei cinci oameni pierduţi în Atlantic, suntem tot pe fundul Oceanului, începe să ne lipsească oxigenul, încep să ni se slăbească pereţii din cauza atât de deselor probleme de construcție întâlnite în arhitectura lumii. Suntem în permanent pericol de implozie.

Şi noi ne-am scufundat și, fără să spunem celor din jur amănunte, ne-am crezut invincibili. Dar nu în iunie 2023, în schimbul a două sute de mii de euro, ci în anii în care, trecând de la o stare la alta, de la un fel de puşcărie la o libertate fără măsură, am ales să amanetăm tot ce era valoros în jur, să vindem celor mai mari fabricile noastre, pământurile noastre, obiceiurile noastre. Ne-am vândut cultura, ne-am vândut conștiința. Și am rămas tot săraci. Curioase afaceri am încheiat!

Până să se descopere urmele imploziei, s-a crezut că supraviețuitorii din submersibilul Titan transmit semnale de alarmă la fiecare 30 de minute, mici bocănituri pe fund de Ocean, pentru ca salvatorii să ajungă acolo unde era nevoie de ei. Între timp, mii de copii, dacă nu chiar mai mult, în cinica numărătoare care ne contabilizează fragilitatea, au pierdut lupta pentru viață, dând semnale de alarmă pe care, în mijlocul lumii, nu le aude nimeni. Nu auzim, nu vedem. Ca-n apă.

Mai citim câte un articol care ascunde revolte, mai scriem câte un rând, tot plin de revoltă, ca să putem respira adânc. Încă un zâmbet, dacă nu vine vestea proastă. Încă o fotografie, cât mai avem aer. Avem, avem. Dar nu mult. Ni se scurge și nouă timpul. Și câte părea că mai avem de făcut!

Așa se vedea de aici. De aici, de pe fundul Oceanului, de aici, din mijlocul lumii.

Citește și:

Guvern nou, oameni vechi

Nea Ion

Rusaliile noastre, turismul altora

Dreptul să nu spunem nimic

Sfârșitul care nu se mai sfârșește