Transilvania din suflet

Redactor:
Marian Sultănoiu
Transilvania din suflet
Că ne convine sau nu, istoria adevărată este una singură. Marian Sultănoiu ne reamintește că Transilvania a fost, este și va fi simbolul devenirii noastre ca națiune și popor

Da, îmi asum această latură a caracterului meu – bun sau rău – format la școala generală a mijlocului anilor ’60. O școală luminoasă, nou construită în acei ani, care încă mirosea a proaspăt-zugrăvit, a lac de lemn, dat pe pupitrele cu față de melamină bej – pe care, ulterior, aveam să scriem toate prostiile din lume – a clor și a parfum de „lavandă fină”, cu care „se dădeau” tovarășele învățătoare.

Aveam să mă bucur de toate astea, în neștiința mea copilărească, la doar două-trei sute de kilometri de temnițele comuniste, în care mureau oameni, la alte sute de kilometri de gropile comune în care fuseseră aruncate, calde încă, trupurile fără viață ale multor personalități politice, profesori, preoți, militari de carieră ai României interbelice, ucise de frustrările și politicile criminale ale noilor lideri comuniști.

Pe pereții lungi ai holului, cât aripa unui muzeu de artă – așa cum mi se păreau atunci – stăteau agățați în cuie toți „domnii de seamă” ai istoriei acestei țări: Decebal, Mircea, Ștefan, Lupu, Cantemir, Vlad, Mihai, Bălcescu. Le învățasem numele pe de rost, citindu-le zilnic, sub chipurile împietrite.

Îi învățasem ca pe o poezie, pas cu pas, răsunând în tactul blacheurile bocancilor din piele groasă de porc, trântite pe mozaicul holurilor, iarna. La fiecare pas, un domnitor, la fiecare alt pas, altul: cu bărbi stufoase, cu coroane, cu hlamide, cu plete ondulate.

M-au impresionat așa de tare, pe mine, unul, ajuns aici din „mahalaua” Grantului, încât începusem să-i desenez: cu creta pe asfalt, cu creionul pe colile blocului de desen, cu cărbunele pe zidurile policlinicii. La început, strâmbi, ca prin oglinzi de bâlci, apoi mai cu respect, sfârșind prin a-i „zugrăvi” cu toate trăsăturile lor, întregi și demne.

Așa mi-a rămas mie istoria în cap și în suflet.

Știu, o să-mi spuneți că istoria asta, care mi-a întors mințile pe dos, care m-a manipulat, care mi-a contorsionat sufletul și capul, nu este aia adevărată, aia corectă, aia a obiectivilor, a profesioniștilor, a alfabetizaților în temă.

Că e o manipulare ordinară, comunist-naționalistă – că, de fapt, Decebal s-a rugat în genunchi de un centurion să nu-i taie capul, că Ștefan a fost un curvar, că Mihai – un aventurier, Bălcescu – un ofticos disperat, care nu mai avea ce pierde.

Și pentru ca să înțeleg exact cât și până unde a mers minciuna comunistă în mistificarea istoriei, am învățat să citesc: dovezi, izvoare, mărturii. Am mers la școală, am învățat/citit istoria… Și am înțeles, mai ales, că umilința națională este imposibil de suportat într-o viață de om corect.

Pentru asta spun că patriotismul – ăla de suflet, nu de fațadă – există în ADN-ul fiecăruia: mai mult sau mai puțin, în funcție de informația genetică, de cultură și de educație.

Că, dacă maghiarii au tot dreptul să-și apere nația, românii au și ei măcar aceleași drepturi la a-și apăra devenirea, bașca o Constituție care trebuie respectată.

Iar dacă nimeni, în România – reprezentant al Puterii sau al Opoziției, (cu excepția lui Traian Băsescu, unul dintre puținii lideri politici care au reacționat) – nu va semnala, în limite legale, UDMR-ului, că a sărit calul prin declarațiile și anunțurile inadecvate ale liderilor maghiari, în cadrul Congresului Uniunii de la sfârșitul săptămânii trecute – atunci ar trebui să nu mire pe nimeni dacă, până la alegerile din 2020, or să apară cel puțin două partide naționalist-extremiste, care vor cere cu vehemență desființarea formațiunilor cultural-politice ale maghiarimii din România.

Nimic nu-i îndreptățește pe vecinii noștri de la vest să încerce a minimaliza cultura, civilizația, istoria și existența românilor, întemeiați pe aceste pământuri, de peste 2000 de ani.

Nu noi i-am găsit pe ei aici, în Europa, la 1000 de ani după Hristos, venind de la hotarele Asiei, ci ei pe noi, când tocmai împlinisem peste o mie de ani de existență și aproape 1000 de Creștinism – apropo de aroganța spuselor liderului UDMR Kelemen Hunor: „100 de ani în România, 1000 în Transilvania, ne-am folosit de Centenarul românesc ca de o ocazie, am spus cu ce am contribuit, noi, maghiarii, la dezvoltarea țării, la construcția țării în ultimii 100 de ani și am formulat foarte clar la ce ne așteptăm de la statul român. Relația majoritate – minoritate trebuie să fie soluționată pe termen lung și cheia acestei soluționări este legalizarea autonomiei„.

Eu nu spun că patriotismul trebuie să fie o formă violentă de impunere a adevărului istoric, ci de înțelegere a neștiutelor trecute, a ignoranței, a intereselor și de evaluare a adevărurilor. Eu spun că patriotismul/naționalismul corect, european, civilizat, înseamnă demnitate, conștiință și respect de neam – nu aroganță și violență vadimistă, crima și politica gardistă, prosteli, marca Tudose, gen că „unde flutură steagul, flutură și ei”. Nu, nimic din toate astea.

Eu spun că patriotism înseamnă să înțelegi toate sensibilitățile celuilalt, să-i cunoști eroii și argumentele.

Și de aici, să înțelegi istoria care, dacă ne-a adus, oamenii de rând, la un loc, ca să ne iertăm, reciproc, (dar să nu uităm) crimele mai marilor noștri, atunci trebuie să facem efortul de a nu genera noi și noi conflicte și crime odioase, până la capătul istoriei.

Că ne convine sau nu, istoria adevărată este una singură, iar Transilvania, indiferent câtă frustrare ne-ar produce adevărul istoric, a fost, este și va fi simbolul devenirii noastre ca națiune și popor.

Iar pentru cine n-a aflat sau a uitat istoria meleagurilor, promit să revin cu dovezile acceptate de istorici/istorie în acest sens – dacă, dincolo de orgolii, asta mai însemna ceva.

 

Inchide