CĂLĂTORIA VIEȚII MELE, de Rodica Ciobanu

Călătoria vieții mele, de Rodica Ciobanu, articol publicat în gândul  în 16 ianuarie 2008:

„Vreo doi ani, am fost ziarist în gând. În timp ce străbăteam drumul de zece minute dintre casă și liceul din târgul mol­dovenesc unde ajunsesem într-o noapte de septembrie, în prima dintre călătoriile  vieții mele, îmi tot repetam: „Dacă se schimbă regimul, voi fi ziarist!”.

Când îmi ridicam ochii din lucrările de control și priveam blocurile lipsite de viață, de la marginea orașului, mă vedeam investi­gând, prin parcări, afacerea Watergate. Când ascultam cum picură timpul, în lungile duminici amorțite, auzeam, de fapt, corul polifonic al tastaturilor dintr-o redacție cât un hangar.

„Taci, fătucă, nu spune prostii!”, mi-a zis o prietenă în vârstă, căreia m-am destăinuit, pe neașteptate. N-am mai spus nimănui. Dar, în decembrie 1989, s-a creat un vârtej care a luat pe sus regimul și pereții lumii în care trăiam, iar în camera mea  a aterizat primul televizor, la care m-am uitat până am fost sigură că mă zăresc printre inșii cu pixuri, prezenți la toate evenimentele ca să prindă istoria pe carnețele. În aprilie 1990, îmi căutam de lucru la sediul ziarului Azi.

Un domn – pe nume Stelian Moțiu -, din care, acum, nu a mai rămas decât spiritul, m-a măsurat cu un zâmbet subțire: „Vreți să fiți ziaristă, așadar. Bine! Du­­ceți-vă prin oraș și reveniți peste trei ore cu două arti­cole”.

Ju­mătate din timp m-am plimbat prin buricul Bucureștilor și cealaltă jumătate am scris, la masa din bucătăria Irinei. Primul articol era despre o tranzacție printre sticle de vodcă, între un polițist cherchelit și un bișnițar plin de sine, surprinsă în timp ce beam o cafea la barul fostului hotel Parângul, iar al doilea, despre Pasajul Universității, ai cărui pereți duhnind a urină erau un adevărat palimpsest al vremurilor din urmă. I le-am adus, punctuală.

S-a închis în biroul lui, de unde a ieșit după jumătate de oră și m-a anunțat: „Sunteți angajată!”. Articolele – dacă se puteau numi așa, fiind mai curând impresii despre marele oraș al unei provinciale curioase – au fost publicate în numărul de a doua zi. Atunci, a început cea de-a doua mea călătorie profesională.

Durează de 17 ani și încă nu mi-a ajuns. Trei ani la Azi, un an la Ultimul Cuvânt, 10 ani de Adevărul și merg pe al treilea an de Gândul. Am cunoscut etapa romantico-naivă când puteam scrie avântat despre o lume împărțită în buni și răi, faza sceptico-amară când mi-am pierdut iluziile politice, faza realist-analitică, în care doar folosind bisturiul am ajuns la inima lucrurilor. Am scris mii și mii de știri, cronici, reportaje, editoriale, cele mai multe cu ghilotina orei deasupra capului.

Stresul că se închide ediția și eu n-am aflat ce s-a petrecut în spatele ușilor închise, grija că trebuie să predau un editorial deștept, deși îmi simt creierul ca o peltea din care smulg ideile cu lingurița, îndoiala de după ce am așternut totul pe hârtie, pe acestea mi le amintesc cel mai bine și – pot să afirm – nu sunt pentru firile delicate.

În rest, bucuria de a descâlci ghemul nevrotic al evenimentelor, plăcerea de a domestici fraza, mulțumirea de a vedea că viitorul confirmă interpretările, acestea, ca toate lucrurile bune, se uită repede. Retrăiesc aceleași senzații de fiecare dată când scriu și ele sunt la fel de proaspete ca în urmă cu 17 ani. Este un semn că încă mai pot să fac asta. Că pot să cern balastul cotidian, să găsesc și să exprim doar gândurile în care cred”.