Țara care-și pune ceasul să sune degeaba

În fiecare dimineață, îmi pun ceasul să sune cu o jumătate de oră înaintea momentului în care trebuie să mă trezesc. Apoi îmi petrec timpul între somn și trezie, cu urechile perforate la fiecare cinci minute de mecanismul implacabil pe care producătorul mașinăriei l-a numit „snooze”.
    În aceeași situație e și țara mea. Și ea s-ar trezi, dar nu chiar acum. S-ar ridica din pat, dar nu poate chiar în momentul ăsta, n-ai putea să vii matale peste cinci minute? Hai, că nu ne zorește nimeni. Ce atâta grabă?
    Adevărul e că nu e nici o grabă să ne trezim. Suntem înaintea multor alte țări, în multe domenii. 
    Suntem singura țara adormită din lume care are un imn care se referă la deșteptare. Singură țară capabilă de somn la nivel național în vreme ce toate natunile din jur s-au trezit și fac gălăgie în bucătărie. Singura țara în care sforăitul e reciclat în talk-show-uri, de noapte și de zi. Singura care preferă să doarmă și să viseze frumos, într-un pat sărac dintr-o cocioabă, în loc să se trezească și să facă ceva pentru ea.
    Bine, sunt și excepții. Snooze-ul nostru intră în funcțiune o dată pe an. La 1 decembrie. Atunci cântăm somnambuli, despre o deșteptare care nu mai vine niciodată. Cântăm după versurile unui poet român, Andrei Mureșanu, care și-a început educația la școală săsească, desființată între timp, cu tot cu sași, ca nu cumva să mai producă și alți poeți, cu alte idei! 
    De obicei, după 1 decembrie, cântecul se oprește brusc, ca să pornească manelele. Și nimeni nu se întreabă de ce nu ne deșteptăm niciodată. Nimeni nu se întreabă de ce idealurile cu care România modernă s-a născut la 1848 sunt astăzi luate în derâdere. 
    Libertate? Nu, mai bine să vină un tiran cu mână sigură, care să dea drumul la robinetul cu pensii și salarii!
    Fraternitate? Ete na, cum adică, dă-i naibii de unguri, noi suntem stăpâni! Dă-i încolo și pe homosexuali. Și pe atei. Și pe greco-catolici. De fapt, pe toți care nu pot demonstra că sunt ca noi. Care noi? Noi, ăștia, ce te faci că nu înțelegi!
    Egalitate? Da, asta vrem! Să muncim toți cât putem și să fim plătiți egal, pentru că nimeni nu are dreptul să-și bată joc de viața noastră cu un salariu mic, când canapelele sunt așa de scumpe, plasmele costă o avere și berea se cere din ce în ce mai multă, pe măsură ce burta crește (am date aici, suntem a treia națiune ca obezitate din UE, și-am urcat vreo 15 locuri doar în ultimul deceniu!)
    Suntem o țară care doarme în picioare. Doarme rezemată de steag. Doarme cu capul pe masa verde la care pierde, încet, încet, tot ce-a câștigat în suta de ani în care regii nemți – ai naibii insomniaci! – au ținut-o trează.
    Furculițe, adică maniere.
    Reguli, adică sens, al vieții sau doar al drumului.
    Cărți, adică mulțimi de semne care închipuie lumea în care trăiesc alții, cei cu ochii deschiși.
    Draga mea Românie, hai spune-mi, ce somnifere ai luat? Și câte? Zi-mi repede, că m-a întrebat Arafat când a trimis salvarea. Vrea să știe dacă ești de ATI sau merge pur și simplu un șut în fund, auto-administrat!