Cum am convins-o pe mama să meargă la vot. GÂNDUL MEU

Mama e o nostalgică. Pe care eu, obiectivul eu, o ințeleg. S-a născut în momentul instalării comunismului și și-a exercitat profesia in acea perioadă. A stat mereu sub oblăduirea tatei, ambii fiind medici pe aceeași secție, unicul caz din istoria Galațiului, cea antedecembristă. Și-a trăit tinerețea, iubirea, mulțumirea că m-a trecut frumos prin copilărie, priceperea ei și excelența tatei in meserie, toate pe timpul comunismului.

Noi, acum știu că, din păcate pentru evoluția mea ulterioară, am avut de toate, așa simțeam atunci. Materiale. Poate pentru că fericirea nu stă în asta, nici nu ne doream mai mult. Aveam armonia. Ar părea paradoxal (pentru că numai cei care se comportau umil reușeau atunci, iar excepții cu rezultate doar prin muncă și talent erau puține) că, în astfel de condiții, m-au educat să fiu demn, să nu mă plec, să nu mă supun, să nu mă adaptez fără să înțeleg unde greșesc (de-aia am considerat mereu ca poziția de superioritate se câștigă, printr-un proces continuu, nu e un dat, iar asta mi-a adus numai eșecuri, pentru că nimănui nu-i place să fie șarjat încontinuu). Bucuria lor a fost să muncească, să consulte, să opereze, să mă vadă fericit când imi aduc ceva (mama spune că nu am cerut niciodată nimic, copil fiind, dar eu cred că doar mi-o luau înainte), să-i fac mândri prin școlile pe unde am trecut. Sã se laude că au un copil care lovește bine cu piciorul și cu racheta, care invață, care se poate descurca în diverse împrejurări, fără să mintă, fãră să fure, fara să fie șmecher. Sau poate, uneori, fiind și șmecher. Å tiți, tata, înainte de a fi medic, a făcut box și i-a plăcut să nu aibă un pămpălău la ușă, care să-i ceara mereu ajutorul. Singura umbră peste un trai echilibrat și fără griji materiale a fost boala lui, luată când s-a tăiat cu bisturiul într-o
operație. Hepatită B sau C, nici acum nu știu. Aș putea căuta analizele, dar mi-ar face rău. În vremurile alea, prognosticul era sumbru, iar el, in dorința de a o menaja pe mama, nu s-a îngrijit. „Odihna a fost tot ce i-a lipsit”. „Noi nu l-am știut bolnav” scria cineva, o fostă pacientă, cred, într-un necrolog apărut pe ultima pagină a unui ziar local, a doua zi după ce l-am pierdut, la câțiva, puțini ani, după revoluție. Nu stiu cine, femeia nu s-a semnat, pentru că articolul era extrem de elogios și nu a vrut să știm cine este. Probabil semn de prețuire. Mama nu și-a revenit niciodată. Eu, greu.

Colegii lor s-au purtat urât cu ea, după dispariția tatei, pentru că, șef de secție fiind, prefera să opereze singur în gărzi, decât s-o trezească. Nu avea nevoie de mâna a doua, iar mama suferea de o boală ușoară de inimă care dă crize din când în când, motiv pentru care nu putea intra niciodata singură in sală. Tata opera și singur și cu ea și cu alții. Ea doar cu el. Au marginalizat-o. Ea a legat totul de momentul revoluției.

ECONOMIE România va rămâne cu o singură rafinărie de benzină și motorină funcțională peste câteva zile. Ce se întâmplă cu celălalte două unități din țară

15:55

ANALIZĂ Analiză: Mesajul RO-Alert de la 4 dimineața care anunța codul roșu de ninsoare, mai mult i-a enervat pe români decât să-i ajute

15:51

Ce n-a ințeles până azi a fost că acea revoluție ne-a fost confiscată. Că ei, comuniștii, nu au plecat niciodată de la putere. Doliul permanent a făcut-o o mână de om. Grijile, șicanele, dezamăgirile de după, toate au transformat-o într-o bătrânică ponosită, amărâtă, despre care nimeni n-ar zice că a fost un doctor mult mai bun decât oricare dintre ginecologii gălățeni de acum. Dar e demnă și ageră. E suficient să te uiți în ochii ei tulburi, ca să știi că viața i s-a oprit atunci, acolo, in reanimarea unde tata n-a mai putut fi salvat, după ruptura de nodul hepatic. Și tot în ochii ei e suficient să te uiți ca să știi că trăieÅ¡te doar prin și pentru mine. N-a avut nicio bucurie după revoluție. Dezamăgirile au fãcut-o să creadă că noul sistem e de vină. Fără să înțeleagã, deși am incercat să-i explic, că e același. Ea a mai votat din ’90. Cred ca știu și cu cine. Eu nu, tocmai pentru că nu aveam opțiuni.

Acum două săptămâni știam cine va ajunge in turul II. Așa cã n-a fost nevoie de prezența ei la vot. Duminica aceasta ar fi fost. M-am chinuit jumătate de zi s-o conving. Cu toate argumentele. Am șantajat-o. Știam că nu e răutate, ci indiferență, blazare, incapacitate de a lupta cu dezamăgirile. „Toți sunt la fel” a fost mereu un argument prezent în familia noastră, argument de care mi-a fost rușine tot timpul. Pentru că știam că nu am făcut tot, ba chiar uneori nimic, să vedem dacă toți sunt la fel.

A mers de gura mea. Și a votat cu Klaus. Fără să-i spun, căci știa de ce o rog să mă însoțească. I-am zis doar că acum am nevoie și de ea.

Ajuns acasă, m-am înfipt în televizor, pentru că votaserăm pe la 20:30. Timp de 3 ore n-am ieșit din cameră. Mama trebăluia. Când i-am spus că a câștigat Iohannis, a zâmbit neîncrezătoare. Mai văzusem zâmbetul ăsta. „Hai, serios, zi-mi!” și m-a fixat așteptând să spun că am glumit. A văzut că nu glumeam. Pentru o clipă mi s-a părut speriată. Apoi a ridicat o sprânceanã și a zâmbit din nou, îndreptându-și spatele a mândrie. Zâmbetul ăsta nu-l mai văzusem de când trăia tata. A ințeles. A ințeles și de ce nu m-am plecat niciodată în fața lui Bacalbașa, un manelist de Antene, oricâtă nevoie aș fi avut vreodată de el. Și orice consecințe suport acum, din cauza asta.

Dan Coman este medic, reprezentant al unei companii farmaceutice. Locuiește în Galați. Îl puteți găsi și aici.