EXCLUSIV VIDEO | Drumul unei industrii de la dulce la amar. Cum au dispărut 30 de fabrici de zahăr

Publicat: 11 07. 2022, 12:04

This browser does not support the video element.

Avem o avalanșă de produse occidentale pe rafturile supermarketurilor, consecință a participării noastre la piața comună europeană. În sine, nimic rău. Avantajul diversității de produse pe care îl are teoretic consumatorul român vine, însă, la pachet cu un mare dezavantaj. Slăbirea producției interne. Consumăm produsele altor state din Uniunea Europeană sau din afara ei. Din nou, aparent, nimic rău. Dar, fără să realizăm, procedând astfel, ajutăm indirect la dispariția treptată a unor industriile autohtone.

Depindem masiv de lanţuri de aprovizionare pe care nu le controlăm. Într-o perioadă economică dificilă, când se vorbește tot mai des de o criză alimentară la nivel global, depindem de importuri. Este și cazul unui aliment considerat strategic: zahărul.

România a ajuns să producă zahăr din sfeclă de zahăr doar între 25-30% din consumul anual. Restul de 70% se importă din Uniunea Europeană sau din restul lumii. De obicei, zahăr brut, pe care îl rafinăm la noi, apoi exportăm zahărul altora.

”Autoritățile au preferat să importe zahăr brut și să-l ambaleze în România”

La sfârșitul anilor ‘80, industria alimentară românească se baza pe 33 de fabrici de zahăr autohton. Dotate cu tehnologia vremii, oferind mii de locuri de muncă, ele asigurau în totalitate consumul intern. În plus, România mai putea să și exporte excedentul de zahăr.

Care a fost însă soarta acestora, ne spune analistul economic Cosmin Păcuraru:

”De fapt, au venit marile concerne producătoare de zahăr, le-au cumpărat și le-au închis, iar producătorii noștri de sfeclă au început să nu mai cultive sfeclă. Acesta este unul dintre exemple.

Da, este adevărat, fabricile noastre de zahăr erau poate mici și neprofitabile la începutul anilor ’90. Dar nici nu a existat o viziune, pentru că zahărul este un aliment strategic. Apropo, zahărul este singurul aliment care este procesat de creier.

În loc să regândească retehnologizări ale acelor fabrici de zahăr și mărirea capacităților lor de producție, pentru a le face profitabile, autoritățile au preferat vânzarea acestora către niște mari coloși industriali străini. Aceștia au constatat că nu este profitabil pentru ei să le facă să producă în continuare și le-au închis. Au preferat să importe zahăr brut și să îl ambaleze în România”.

Am rămas cu două fabrici de zahăr, cu capital străin

Din cele 33 de fabrici de zahăr care existau în anii ’80, azi, doar două fabrici mai produc zahăr din sfeclă: la Bod, județul Brașov, și la Luduș, din județul Mureș.

Fabrica de la Bod, veche de peste 120 de ani, construită de austrieci, este însă supusă în prezent unui proces de reorganizare judiciară. În cea de la Luduș muncesc aproximativ 150 de oameni. Gigantului francez Tereos, care deținea fabrica de zahăr din Luduș, a decis închiderea ei.

La Luduș și Bod se mai producea zahăr din recolta locală de sfeclă de zahăr. Închiderea fabricilor din Bod și din Luduș duce la scăderea drastică a producției interne de zahăr.

În acest moment, România nu mai are nicio fabrică de zahăr cu capital autohton. Principalul centru ale zahărului din România  a mai rămas doar Agrana, firmă  a unui  grup austriac, proprietară a fabricilor de la Roman, Buzău și Țăndărei. Fabrica Zaharul Oradea și fabrica Lemarco, producătorul zahărului de Liești, au dispărut treptat din peisaj.

Importăm zahăr din Germania și Brazilia

Pe un astfel de fundal, în 2021, România a fost obligată să importe zahărul. Cele mai mari cantități din Germania, urmate de importurile din Brazilia, de cele din Austria și din Polonia. Producătorii români de sfeclă de zahăr scad vertiginos producția. Sunt interesați să obțină doar subvențiile europene – peste 800 de euro la hectar, una din subvențiile cele mai mari din domeniul agricol.

Rafinarea masivă a zahărului brut din sfeclă a fost progresiv eliminată, fiind preferat cel din trestie de zahăr. Această nouă realitate economică face însă România dependentă de importurile din Brazilia, dar și din Cuba.

Recent, și aceste surse de import au devenit nesigure. Fabricile braziliene, spre exemplu,  de prelucrare a trestiei de zahăr anulează unele contracte de export. Decizia exportatorului brazilian se explică prin nevoia urgentă de a redirecționa producția către etanol, adică spre obținerea de alcool etilic din sucul de trestie de zahăr. Companiile braziliene din domeniu încearcă astfel să profite de prețurile ridicate la energie. De mai bine de 30 de ani, maşinile brazilienilor folosesc drept combustibil etanolul, transformat într-un substitut al benzinei. O asemenea decizie a Braziliei a stârnit temeri cu privire la o penurie de zahăr pe piața mondială.

De ce, în loc să fie închise, fabricile de zahăr de la noi,  luând exemplul Braziliei, nu s-au putut reorienta spre producerea de asemenea biocombustibil? Unii analiști spun că fabricile de zahăr românești nu s-ar fi putut reprofila către o asemenea producție de biocarburanți deoarece România nu are o strategie energetică pentru acest capitol. În plus, ar fi nevoie de investiții serioase pentru o asemenea reconversie.

La orizont cu o potențială criză alimentară, confruntate cu actuala criză energetică, unele state au ales să-și diminueze exportul de bunuri alimentare sau să facă importuri masive pentru a-și asigura rezerve strategice.

Într-o asemenea perioadă a acumulării crizelor, România mai poate conta doar pe două fabrici de zahăr, și acelea cu capital majoritar străin, față de cele 33 cât număra imediat după căderea comunismului.