INTERVIURILE GÂNDUL. Pictorul Ștefan Câlția, invitatul Cristinei Stănciulescu: „E o mică poveste ziua în care am venit pe lume” / „În 1942 era furtuna războiului peste Brașov” (EXCLUSIVITATE)

Redactor:
Gandul

Ștefan Câlția este invitatul Cristinei Stănciulescu la INTERVIURILE GÂNDUL. În prima parte a interviului exclusiv (publicat în premieră pe canalul YouTube al GÂNDUL), pictorul vorbește despre copilăria sa și provocările întâmpinate de părinți în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, dar și imediat după încheierea conflictului mondial.

Cristina Stănciulescu: Invitatul meu la „Gânduri Bune” este pictorul Ștefan Câlția. Desenele sale, picturile, colajele, operele de artă ale domniei sale vorbesc despre o lume care este ușor de recunoscut. Este o lume specială, o lume magică, o lume plutitoare. În această lume am pătruns pentru voi exact în atelierul pictorului Ștefan Câlția, unde această lume se simte și se vede peste tot.

„Moașa i-a zis mamei că voi fi un om mare”

Cristina Stănciulescu: V-ați născut pe 15 mai 1942 la Brașov. V-au povestit părinții ceva despre ziua în care ați venit pe lume?

Ștefan Câlția: E o mică poveste ziua în care am venit pe lume. În 1942 era furtuna războiului peste Brașov și se pare că mă grăbeam și mama cu bunica mea din partea tatălui, o țărancă extraordinară, au ieșit în stradă, sperând că vor găsi o mașină ca să o ducă la spital. Eu eram grăbit, mama s-a așezat pe iarbă, bunica nu reușea să găsească o mașină și s-a întors și bunica s-a uitat la mama, era îngrijorată, nu era la primul copil, eu sunt al treilea și i-a spus mamei: „Stai liniștită că am luat foarfeca la mine”.

Între timp lucrurile s-au rezolvat, am ajuns la maternitate și m-am născut. Moașa i-a spus mamei că voi fi un om mare că m-am născut cu căiță în cap. Prima dată nu am știut ce înseamnă asta, o parte din placentă mi-era pe cap, dar peste ani m-am gândit foarte bine, poveștile pe care le afli despre tine din clipele despre care tu nu îți aduci aminte te marchează și îți lasă niște urme pozitive sau negative.

Faptul că aș fi fost ceva mai deosebit îmi dădea așa un aer de curaj. Am fost un copil care nu am jucat niciodată fotbal. Când vine o minge spre mine eu mă dau la o parte. Multe lucruri pe care copiii zburdalnici le făceau, eu nu le făceam. Dar în schimb eram copilul care mă urcam în copac cel mai sus, care mă scufundam în apă… compensam așa. Spuneam că am partea mea de lucruri pentru a fi în rândul celorlalți copii într-o rânduială normală.

Nu am avut complexe. Suntem ca un cântar cu două talere. Povestea ne ajută, o povestim mai departe. Am trăit o frumoasă poveste.

„Dușmani ai Uniunii Sovietice”

Cristina Stănciulescu: În 1944 familia a plecat din Brașov…

Ștefan Câlția: Tatăl meu lucra la biroul de proiectare al fabricii de avioane din Brașov. Erau considerați dușmani ai Uniunii Sovietice. Pentru că au fabricat avioane care au bombardat… IAR 80 era la un moment dat unul din cele mai performante avioane de vânătoare din lume. Și atunci avioanele astea și piloții români au intrat în acel război care se numea războiul sfânt împotriva bolșevismului, împotriva comunismului. Ăsta e un lucru foarte interesant. Noi nu am fost de fapt aliați cu Germania, ci am pornit, de fapt, un război împotriva comunismului.

Lucrul ăsta ne-a costat, pentru că revanșa, dorința de răzbunare a comuniștilor sovietici a fost foarte mare și totodată și comuniștii din țările apusene au avut o reținere în a demasca ororile care se întâmplau în România proaspăt invadată de comuniști.

Cristina Stănciulescu: Iar am picat la mijloc…

Ștefan Câlția: Nu am picat la mijloc. Am picat acolo unde trebuia să picăm.

Urmăriți interviul integral pe canalul nostru de Youtube!

Inchide