Patrick André de Hillerin: Stabilitate, că-i mai bună decât toate
Ni se tot spune că România are nevoie, mai mult decât orice, de stabilitate. Dar mai stabilă la guvernare ca țara asta în ultimii 36 de ani puține țări europene au mai fost. Ni se mai spune că trebuie să îndurăm orice măsură ar lua Ilie Bolojan, oricât de stupidă ar fi, fiindcă toți suntem vinovați că s-a ajuns aici. Noi, toți.
Asta este mantra tuturor incompetenților și lașilor care se agață de putere cu dinții. Care atârnă încleștați de o fâșiuță de carne, în speranța că vor apuca între fălci tot ciolanul.
Cum, însă, am putea fi vinovați toți de ceea ce s-a întâmplat în economia României în ultimii 15-20 de ani? Cum?
Nu că n-am participat la decizii, așa cum participă contribuabilii în democrații, dar încet-încet au eliminat și dezbaterea publică și consultările. Mereu a apărut câte o urgență care impunea ca legile și deciziile să treacă repede, fără consultare, fără dezbateri, pentru că ne grăbeam.
Doar că nu ne grăbeam pentru că erupeau vulcanii noroioși pe neprevăzute și riscam să pierim în dezastrul provocat de aceste erupții dacă nu se făcea totul pe genunchi, în procedură de urgență.
Avem exemplul bugetului pentru 2026, care a ajuns să fie votat după jumătatea lunii martie, tot pe repede înainte, tot fără dezbateri, tot fără discuții serioase, pentru că, ce să vezi, eram în întârziere. Păi da, eram, dar nu din vina noastră, a tuturor, ci din vina unor persoane și instituții perfect identificabile: Guvernul României și câteva ministere, în principal Ministerul Finanțelor.
Nu are cum să fie vina noastră, a tuturor, că nici premierul, nici miniștrii din guvernul său și nici partidele care alcătuiesc coaliția de guvernare nu au prezentat spre dezbatere și vot bugetul atunci când trebuia, în lunile octombrie-noiembrie ale anului trecut.
Această învinovățire colectivă a luat amploare în 2015, după accidentul tragic din clubul Colectiv.
Atunci ar fi trebuit să ne încolonăm și să mărșăluim spășiți, cu ochii în pământ, smulgându-ne hainele și vărsându-ne cenușă în cap, asumându-ne vina pentru acea întâmplare tragică. Pentru că toți ar fi trebuit să ne simțim vinovați.
O foarte lungă perioadă, Colectiv a fost sinonim cu un fel de revoluție. Deși nu a fost decât un accident, tragic prin numărul mare de morți, provocat, în primul rând, de lăcomie. De ce ar fi trebuit să ne simțim toți copleșiți de vină pentru că niște întreprinzători rapaci au încălcat în mod repetat toate legile posibile pentru a câștiga cât mai mulți bani de pe urma unor tineri lipsiți de instinct de conservare?
A existat corupție pe lanțul de decizie în procesul de autorizare a funcționării acelei nenorociri? Da. Dar cei mai mulți dintre noi nu aveam treabă cu respectivă corupție, cum nu aveam treabă nici cu lăcomia criminală a patronilor clubului.
Doar că mulți dintre cei care au ieșit atunci în stradă arătându-ne pe toți cu degetul și impunându-ne vinovății pe care nu le aveam au trecut prin crunte remușcări la nivel personal. Și-au dat seama că-și ușurează viața dând șpăgi și, poate, primind. Au realizat că ei înșiși fac parte din aceste mecanisme de eludare a legii, fiindcă uneori chiar pare foarte greu să o respecți.
Și pentru că li s-a părut insuportabilă responsabilitatea, au încercat să o împartă cu toată lumea. Doar că nu există niciodată „toți suntem vinovați”, pentru că nu este adevărat. Nu toți tăcem, nu toți alegem să nu facem nimic, nu toți înghițim abuzurile ca să ne fie bine.
Această mistificare, această vinovăție colectivă invocată cu atâta putere atunci se întoarce din nou împotriva noastră și ne este din nou aruncată în față astăzi: toți suntem vinovați de ce s-a întâmplat în România în ultimii mulți ani, deci toți trebuie să suportăm consecințele și să plătim oalele sparte. Aceeași uriașă minciună pe care unii o înghit pe nejudecate, ca și în urmă cu 11 ani.
Tot în acele zile a început fenomenul care ne afectează și astăzi: ignorarea votului democratic și înlocuirea unui guvern legitim cu un guvern fără susținere la nivel popular.
Guvernul Cioloș, nevotat de nimeni, n-a fost cel mai prost guvern al României, dar, lipsit fiind de susținere electorală și parlamentară, nu a făcut mai nimic timp de un an de zile. Nu a provocat catastrofe, dar a ratat foarte multe oportunități, oportunități care nu s-au mai întors de atunci.
Când s-a instaurat Guvernul Cioloș s-a întrerupt cu un an înainte un ciclu electoral de patru ani. Asta a dus la o renaștere nesperată a PSD, care a revenit în preferințele alegătorilor cu o vigoare nesperată.
Validat la urne, surprinzător chiar, PSD a fost în mod constant împiedicat să guverneze. Doi ani de manifestații ostile, justiția folosită și ca pretext, și ca măciucă, asta a fost atmosfera în 2017 și 2018. În 2019 a fost condamnat Dragnea și s-a așternut liniștea. PSD a reușit performanța unică și în același timp unic meșteșug de prostie de a-și schimba singur trei premieri. Doi într-un singur an. Putem numi situația din 2017-2019 oricum, numai stabilitate nu, în sensul actual al stabilității în politică.
Și, totuși, chiar și în condițiile alea, România a avut creștere economică reală, deficit bugetar sub 3% din PIB pe an și un grad de îndatorare rezonabil, care ajunsese la doar 35% din PIB în noiembrie 2019.
Iar după haosul pesedist a venit, tot cu întreruperea prematură a ciclului electoral, stabilitatea de care nu mai putem scăpa nici în ziua de azi.
Să ținem minte, însă, că în 29 de ani, din 1990 și până în 2019, datoria României, care pornise de la zero, ajunsese la 35% din PIB. În 29 de ani.
Apoi, în doar 6 ani de stabilitate și guvernare responsabilă, datoria României a crescut cu încă 25% din PIB. Pentru că și PIB-ul a crescut, creșterea în procente este de doar 25%. În valoare nominală, însă, datoria publică a României a crescut de la 432 de miliarde de lei la sfârșitul lui 2019 (86,4 miliarde de euro) la 1.138 de miliarde de lei (227,6 miliarde de euro) la final de 2025. În 6 ani, datoria României s-a mai mult decât dublat: a crescut de 2,63 de ori. În doar 6 ani am împrumutat peste 141 de miliarde de euro cu 54 de miliarde de euro și aproape de două ori mai mult decât am împrumutat în primii 29 de ani de democrație.
Și am făcut asta în deplină stabilitate politică.
Cum am putea fi noi toți vinovați pentru acest delir economic? Cum am putea fi noi vinovați pentru incompetența lui Orban, Cîțu, Ciucă și Ciolacu? Sunt aceste 141 de miliarde de euro împrumutați atât de aberant în doar 6 ani în buzunarele noastre? Sunt ei ascunși prin podelele apartamentelor și caselor neîncălzite ale țării? Am zburat noi toți cu avioane private, am cheltuit noi toți milioane de euro pentru a promova o porcărie de carte? Am dat noi toți prietenilor și colegilor (eventual de partid) contracte păguboase pentru stat, dar îmbogățitoare pentru firmele prietene?
NU!
Și, atunci, de ce să acceptăm noi să ne pună Ilie Bolojan la plată, în timp ce face cadouri multinaționalelor și duce economia națională în picaj?
Stabilitatea invocată atât de frecvent în ultimii ani este aberația vehiculată de niște nevolnici care n-au reușit să-i convingă pe români că merită să fie votați. Prin cum au guvernat și guvernează din 2019 încoace au și demonstrat că nu meritau și nu merită să fie votați.
Asta nu este stabilitate, este fraudă. Atunci când cele mai importante decizii ale unei guvernări sunt luate de partidele clasate pe locurile 3 și 4 în alegerile parlamentare, partide care nu au strâns, împreună, nici măcar un sfert din voturile exprimate de români, nu mai vorbim despre stabilitate, ci despre delapidarea democrației.
Asta nu este stabilitate, este o relație toxică. Guvernul își umilește țara, o bate, îi bea toți banii, iar ea ar trebui să nu reacționeze în numele „stabilității”. În realitate, divorțul s-a petrecut de multă vreme, dar abuzatorul nu vrea să accepte și să iasă de bunăvoie din relație.
Nu de stabilitate avem nevoie astăzi, ci de un ordin de restricție prin care acești agresori ai intereselor noastre să fie împiedicați să se apropie la mai puțin de 100 de metri de deciziile care ne hotărăsc prezentul și viitorul.
AUTORUL RECOMANDĂ: