Ștefan Popescu: Mizele participării lui Nicuşor Dan la Consiliul Păcii şi momentul de adevăr al României
Președintele României și mai ales cei care au putere de convingere asupra lui au ajuns la concluzia că absența de la Washington, de la prima reuniune la nivel înalt a Consiliului Păcii, riscă să compromită orice tentativă de relansare a dialogului cu Casa Albă.
Semnalele venite în ultimul timp de peste Atlantic au fost suficient de clare pentru a produce neliniște la București, chiar dacă vectorii din spațiul public au continuat să repete linia convențională anti-trumpistă.
Criticile privind anularea alegerilor prezidențiale și rolul atribuit Comisiei Europene consemnate în raportul preliminar al Comisiei Juridice a Camerei Reprezentanților au avut și darul de a contura la Washington percepția unei Romanii care alunecă spre reflexe anti-americane.
În aceste condiții, în ciuda invitației adresate de Departamentul de Stat, ignorarea ministrului de Externe Oana Ţoiu de către secretarul de stat Marco Rubio la ministeriala privind mineralele critice, a reprezentat un alt semnal înțeles la București, cel puțin la președinție.
Lipsa unei strângeri de mâini cu Rubio și a unei fotografii de rigoare – o absență de gesturi protocolare elementare – care să poată apoi, așa cum ne-a obișnuit, să fie exploatate mediatic la București, au arătat limpede că trebuie operată o ajustare.
Pentru a nu mai vorbi de rezultatele mediocre ale participării României la Conferința de Securitate de la Munchen (cel mai simplu exercițiu este să le comparăm cu întâlnirile doamnei Maia Sandu, președinta Republicii Moldova, care a avut o bilaterală chiar cu secretarul de stat american, iar la panelul la care a participat i-a avut alături pe șeful serviciului german de informații, BND, și pe premierul Suediei) și, ceea ce este și mai grav, mesajele transmise de România care se înscriau foarte bine în strategia administrației Biden, dar total nearticulate cu noile obiective americane.
Decizia guvernului italian a ușurat mult procesul de reflecție de la București, Georgia Meloni venind cu propunerea de participare cu statut de observator.
Dar problema de fond rămâne. Americanii au așteptări precise de la țările participante la Consiliul Păcii, fie cu statut deplin sau observator, iar cei ecosistemul nostru de decizie în materie de politică externă ar face bine să înțeleagă acest lucru.
Este vorba nu doar de implicare și poziționări punctuale, precum dosarul Gaza, ci de înscrierea în obiectivele strategice americane pe termen lung. Statele Unite văd România ca un partener care ar putea să completeze rolul strategic al Turciei, în special în ceea ce privește capacități logistice, fără a întrerupe cooperarea cu Ankara.
Washingtonul nu își face nicio iluzie cu privire la faptul că ambițiile turce au drept obiectiv construcția unui pol de putere independent. Baza militară turcă de la Mogadiscio (Somalia), întinsă pe 400 de hectare, este un indiciu al unei ambiții de proiecție regională extinsă.
Asemenea ambiții sunt greu de amenajat în cadrul unui sistem american care aspiră la stabilitate controlată. Pregătirea unei alternative la Turcia a fost lansată în timpul primei președinții Donald Trump.
Pentru România, fereastra de oportunitate rămâne deschisă, dar nu la infinit. România are oportunitatea de a reînnoda dialogul la nivel înalt cu Washingtonul, de a-și reafirma o utilitate în direcția Orientului Apropiat și Mijlociu.
Succesul acestei abordări necesită însă o strategie clară și o coordonare între președinție și Ministerul Afacerilor Externe, pentru a evita impresia de incoerență sau, și mai grav, de participare la Washington spre a salva unele aparențe și a câștiga timp.
Este vorba de capacitatea de a ne poziționa credibil, în caz contrar recalibrarea SUA riscă să ne lase în afara arhitecturii de parteneriate din vecinătatea Orientului Apropiat.
AUTORUL RECOMANDĂ: