Summitul B9 sau eclipsa Mării Negre

Summitul B9 de la București a suscitat, poate firesc, cel mai mare interes în presa românească. În raport cu modestia instrumentelor de politică externă pe care România le mobilizează astăzi, această atenție este explicabilă.

Cu atât mai mult cu cât B9 rămâne singurul format regional și multilateral în care Bucureștiul mai beneficiază de o anumită vizibilitate diplomatică. Termenul nu este ales întâmplător: câștigurile României par a se măsura mai ales în capital simbolic și în expunere diplomatică, precum și — speranța rămâne legitimă, chiar dacă realitatea nu o confirmă întotdeauna — în capacitatea de a alimenta instituțiile care formulează politica externă românească cu idei, evaluări și reflecții de substanță.

În acest sens, prezența unor personalități precum Alexander Stubb sau Mette Frederiksen nu este una decorativă. Atât Helsinkiul, cât și Copenhaga dispun astăzi de elite politice capabile să formuleze o lectură realistă a raportului de forțe cu Rusia și, în același timp, să evalueze fără iluzii amplitudinea crizei transatlantice.

FLASH NEWSȘefa Casei Naționale de Pensii explică de ce o eventuală decizie de indexare a pensiilor trebuie luată cât mai rapid

20:10

CONTROVERSĂMinistrul Culturii vrea să schimbe regulile limbii române. Cere Academiei Române să accepte oficial cuvântul „ministră”: „Dacă primim un refuz, vom insista”

19:57

În urmă cu câteva zile, într-un interviu acordat Corriere della Sera, Stubb a lăsat să transpară faptul că, în anumite cercuri europene, ipoteza unor negocieri cu Rusia începe să fie discutată deschis. Or, în limbajul diplomatic, momentul în care o asemenea idee este evocată public indică, de regulă, că ea a depășit deja stadiul speculației intelectuale și face obiectul unor elaborări discrete, poate chiar al unor contacte tehnice preliminare cu partea rusă.

Dincolo de aceste aspecte, reuniunea de la București trebuie citită și ca un succes diplomatic polonez. Varșovia a reușit, progresiv, să deplaseze centrul de gravitație al formatului B9 către spațiul baltic și scandinav.

Participarea unor state precum Finlanda și Danemarca — puteri diplomatice active, economii solide și actori dotați cu agende strategice coerente — modifică inevitabil echilibrul intern al formatului.

În aceste condiții, regiunea Mării Negre riscă să devină periferică inclusiv într-o arhitectură care fusese gândită inițial pentru întregul flanc estic.

Această evoluție reflectă, de altfel, diferența tot mai accentuată dintre Polonia și România. Polonia a intrat deja în categoria economiilor considerate esențiale pentru echilibrul european și este tratată de principalele puteri euro-atlantice drept un actor major.

De aici și limitele unor reflecții care mai apar sporadic în spațiul public românesc privind eventuale formule de tip „consiliu european de securitate”: într-o asemenea arhitectură, criteriul determinant ar fi inevitabil masa critică de putere economică, militară și diplomatică, ceea ce ar restrânge cercul participanților la marile state ale Uniunii Europene, fără ca România să poată spera realist la includere.

Există, totodată, și o anumită lectură poloneză asupra României, dincolo de politețea discursului oficial al președintelui Karol Nawrocki. Un indiciu relevant îl constituie tendința Varșoviei de a privilegia asocierea cu Finlanda pe dosare precum Ucraina, și nu cu România.

În acest context, întrebarea devine legitimă: diplomația română nu ar fi putut invita Turcia pentru a reda Mării Negre o vizibilitate strategică mai clară? Prezența Ankarei ar fi permis poate ca Bucureștiul să fie perceput, inclusiv de către delegațiile nordice, drept un nod relevant pe axa relației cu Turcia și cu spațiul pontic.

În fine, summitul B9 a fost marcat și de semnalul transmis de la Washington: flancul estic și dosarul ucrainean nu mai ocupă poziția centrală pe agenda strategică americană. Semnificația trimiterii unui reprezentant cu profil mai degrabă tehnic — subsecretarul de stat pentru controlul armamentelor — nu poate fi ignorată. În diplomație, rangul reprezentării constituie întotdeauna un mesaj politic.

Rămâne, poate, speranța ca aceia care gestionează efectiv dosarele de politică externă ale României să privească atent nu doar declarațiile summitului, ci și compoziția delegațiilor participante, calitatea reprezentării și densitatea intelectuală a aparatului diplomatic al statelor prezente la București.

În actuala configurație europeană, asemenea detalii spun adesea mai mult decât comunicatele oficiale.

AUTORUL RECOMANDĂ:

• Ștefan Popescu: Washingtonul confirmă că România nu este vitală pentru Statele Unite
• Ce ecouri externe se regăsesc în criza politică din România
• România și lumea care nu există