Istoricul Marius Oprea: Viorica Dăncilă, Holocaustul și „fascismul slav”

Redactor:
Marius Oprea
Istoricul Marius Oprea: Viorica Dăncilă, Holocaustul și „fascismul slav”
„Se spune, și pe bună dreptate, că între Holocaust și crimele comunismului nu pot exista termeni de comparație. Așa și este, numai un nostalgic fascistoid sau un semidoct cotabilizează morții de o parte sau alta, pentru a vedea «cine a omorît mai mulți»". Urmează un comentariu semnat de Marius Oprea.

În vizita ei din Statele Unite, primul ministru Viorica Dăncilă va avea întîlniri cu reprezentanții comunității evreiești. Ele încep cu Ezra Friedlander, președintele Comisiei de Comemorare a Acordului de Pace de la Camp David între Egipt și Israel, apoi doamna Dăncilă va avea o întrevedere cu David Harris, președintele Consiliul de Administrație al American Jewish Committee și va participa la „Gala Cină” oferită de Arthur Schneier și liderii Congresului American Evreiesc și ai Congresului Evreiesc Mondial.

Fără îndoială, această primire în inima „lobby”-ului evreiesc de peste ocean are drept scop întărirea poziției primului ministru Dăncilă în două chestiuni de mare interes: păstrarea poziției executivului din România față de decizia controversată la noi de mutare a ambasadei României la Ierusalim (probabil că, din acest motiv, a fost inclusă în deleagție și Ramona Mănescu, ministrul român de externe), cît și construirea, în regim de urgență, a unui Muzeu al Holocaustului la București.

Este foarte bine că se face un asemenea muzeu al Holocaustului în Rom\nia, cu atît mai mult cu cît o asemenea inițiativă ar diminua anitseminismul latent, residual istoric, al unora dintre români. Am vizitat în două rânduri al Yad Vashem, Memorialului Victimelor Holocaustului, de la Ierusalim și pot spune că impresia puternică pe care am avut-o nu m-a părăsit multă vreme. „Yad Vashem” înseamnă în ebraică „monument și nume” și această alegere a fost făcută după un verset biblic al cărtii proorocului Isaia: „Le voi da în casa Mea și înăuntrul zidurilor Mele un nume și un loc mai de preț decât fii și fiice, le voi da un nume veșnic și nepieritor”.

Dacă înființarea Muzeului Holocaustului este una apropiată, despre înființarea unui Muzeu al Victimelor Comunismului în care să dea un nume și un loc de cunoaștere a celor morți în sistemului concentraționar din România comunistă nu se mai vorbește la nivel oficial, deși ne apropiem de aniversarea a trei decenii de la căderea comunismului. Victimele regimului comunist rămîn anonime marelui public și mai ales tinerilor, care nu știu mai nimic despre ceea ce s-a întîmplat cu generațiile părinților, bunicilor și străbunicilor lor. Un proiect care a vizat, de pildă, transformarea închisorii Jilava într-un muzeu (un asemenea proiect, pe care l-am redactat după ce s-au stabilit liniile sale directoare în comun, în urma unor numeroase consultări în ultimii trei ani între Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Rmânesc, Fundația Română pentru Democrație și Asociația Foștilor Deținuți Politici) șI pe care l-am trimis de aproape un an la Guvern zace și acum prin sertare.

Se spune, și pe bună dreptate, că între Holocaust și crimele comunismului nu pot exista termeni de comparație. Așa și este, numai un nostalgic fascistoid sau un semidoct cotabilizează morții de o parte sau alta, pentru a vedea „cine a omorît mai mulți”. E o socoteală cinică și lipsită de morală. Căci, atît comunismul, cît și fascismul au practicat crima în masă, primul prin justificarea „luptei de clasă”, al doilea din „rațiunea” criminală a exterminării evreilor, socotiți dușmanii seculari ai celui de-al treilea Reich german. Ambele state, atît Germania nazistă, cît și Uniunea Sovietică, statele comunismului asiatic, ulterior și statele satelite care au intrat sub ocupația sovieto-comunistă la finalul celui de-al doilea război mondial, au practicat un tip comun de abordare în legătură cu cei care ai fost identificați de aparatul de propagandă și apoi de cel represiv drept inamici interni: exterminarea lor. Evreii din Germania (în mod special), din țările ocupate de aceasta sau cu regimuri fasciste, precum și alte categorii, precum homosexualii, cei de o altă orientare politică decît nazismul sau romii, iar în cazul Uniunii Sovietice conduse de Stalin, fie popoare întregi (tătari, armeni, diverse populații din Asia Centrală etc.), fie „dușmanii proelariatului” (și aici paleta a fost foarte largă ) au fost victime ale exterminării.

Secolul XX a fost cel mai sîngeros din istorie și victimele dictaturilor, chiar și în vreme de pace, au fost mai numeroase decît cele ale combatanților din timpul războiului. Nimeni nu poate nega că ambele regimuri, atît cel nazist din Germania lui Hitler, cît și poltica dusă de Staln în timpul Marii Terori, care a precedat semnarea pactului Ribentropp-Molotov, au practicat crima în masă de tip genocidar, socotită în zilele noastre „crimă împotriva umanității”. Atît Germania lui Hitler, cît și Rusia lui Stalin au ucis multe zeci de milioane de oameni, prin procedee și din rațiuni în anumite puncte similare. Numărul victimelor de o parte și de alta este halucinant și nici pînă astăzi nu a fost stabilit cu precizie, din cauza secretului în care s-au desfășurat aceste operațiuni de exterminare.

La capătul oricăror investigații, făcute atît cu privire la Holocaust, cât și la crimele comunismului, în legătură cu modalitățile de exterminare, soarta victimelor intrate pe porțile lagărelor naziste sau ale imensului Gulag sovietic, se întrevede o singură concluzie:. atît comunismul, cît și nazismul, au practicat o politică a terorismului de stat, care a dus la acte genocidare. Tocmai de aceea, personal consider că atît Holocausutul cît și crimele comunismului trebuiesc socotite drept cele două fețe ale aceleiași monede: crimă împotriva umanității. Și că, juridic și istoric, ar trebui tratate ca atare. Astfel, doamna Dăncilă ar trebui să procedeze cu aceeași celeritate și în cazul Muzeului Victimelor Comunismului.

Există premize istorice pentru o asemenea abordare. Pe 24 augsut 1939, s-a semnat pactul Ribentropp-Molotov, la ora 2 noaptea. Erau de față, pe lîngă semnatari (Stalin îl înlocuise pe Maxim Litvinoff din funcția de comisar al politicii externe, tocmai pentru că un asemenea tratat nu putea fi semnat de un evreu) și membrii celor două delegații. Stînd deoparte, doi membri ai delegației germane vorbeau în șoaptă: „ia te uită cum dau noroc ofițerii Gestapoului cu omologii lor din NKVD și cum își zîmbesc unii altora! Cu siguranță, sînt fericiți că pot colabora, în fine!”

Ceremonia se desfășura în sunetele „Cîntecului lui Horst Wessel”, imnul partidului nazist, cîntat de o fanfară militară sovietică, iar sala era pavoazată cu drapelele alb-roșii cu zvastică și cele comuniste. Dîndu-și seama că nu au steaguri naziste, gazdele apelaseră pentru pavoazare în disperare de cauză și în ultumul moment, la recuzita unui film propagandistic antifascist. Stalin, sosit la semnare pe nepusă masă, a ridicat un pahar de șampanie și a rostit un toast: „Știu cît de mult își iubește Fuhrerul națiunea germană, de aceea beau în sănătatea lui!” Imortalizat cu paharul ridicat, liderul sovietic i-a sugerat fotografului oficial german că n-ar fi bine să fie dată publicității tocmai acea fotografie. Îndatoritor, acesta a dat să scoată filmul din aparat, dar Stalin l-a oprit: „Am încredere în cuvîntul unui german!”

Numai că Hitler era austriac. Dar ce s-ar fi întîmplat dacă Hitler și-ar fi ținut cuvîntul? Dincolo de această istorie contrafactuală, o analiză succintă arată că fundamentul toretic și practica celor două regimuri conduse atunci de Stalin și Hitler i-au determinat să semneze un pact de neagresiune tocmai pentru că punctele lor comune ajunseseră să le confere aceeași identitate.

Din punct de vedere al „expertizei” în materie de exterminare a inamicilor interni, URSS se afla mult mai departe decît Germania nazistă. Putem presupune că experiența pe care NKVD o acumulase în ultimii douăzeci de ani de exercitare a terorii de stat și modul în care au pus la punct Gulagul sovietic, „moara” care măcinase deja peste 17 de miliioane de vieți numai în timpul Marii Terori, a fost împărtășită de ofițerii poliției secrete sovietice omologilor lor din Gestapo. Și că ideea lagărelor de exterminare naziste s-a născut poate în acele strîngerile de mîini între agenții NKVD și omologii lor germani din Gestapo.

Astfel, se poate spune, metaforic, că Auschwitz-ul s-a născut la Kremlin. Întărind ideile de mai sus, trebuie spus că o propoziție a lui Mussolini, socotită anecdotică, enunțată la cîteva zile după ce, în urma semnării pactului Ribentropp-Molotov, după ce Hitler atacase Polonia și Stalin ocupase partea ei estică devenea, în acel context, un mare adevăr. Mussolini observa, după ce consecințele pactului dintre sovietici și germani au început să se arate, că „bolșevismul a murit. În locul lui s-a instaurat un soi de fascism slav”.

Ca fundament doctrinar, Hitler considera în „Mein Kampf” că societatea omenească are la bază ierarhii valorice ale raselor și popoarelor și că succesul unei națiuni „alese” (adică poporul german, care era considerat superior, parte din „rasa ariană”. Acelui „ubermench” îi revenea sarcina de a menține puritatea rasei, pentru a supravieșui și domina), prin subordonarea și chiar exterminarea raselor inferioare: evreii, țiganii, slavii și rasele de culoare. Comunitatea evreiască era considerată de Hitler drept un cancer care distrugea trupul Germaniei și împotriva căruia „ubermench”-ul german (același, în descriere cu „omul nou” comunist, dacă se înlocuiește „rasa” cu „clasa”) trebuia să lupte cu abnegație.

Perspectiva aceasta își regăsește corespondentul în scrierile lui Lenin, care a fundamentat teoretic terorismul de stat. Aici nu mai e vorba de rasă, ci de „clasă”, dar mijloacele și rezultatul sînt preconizate a fi aceleași: dominația universală a „clasei muncitoare”, „dictatura proletariatului”. În atingerea acestui scop, V.I. Lenin arăta în scrierile sale despre funcțiile și caracteristicile terorismului de stat că dictatura proletariatului înseamna „puterea neîngrădită de nici un fel de lege sau regulamente și bazată direct pe folosirea forței”, în care poporul revoluționar „își creează propriul tribunal și instituie forța, creează o nouă lege revoluționară”, care trebuie să legalizeze teroarea „în termeni clari, fără echivoc”.

Lenin sublinia: „Caracteristica necesară, condiția sine qua non a dictaturii proletariatului o constituie reprimarea prin violență a exploatatorilor ca clasă și, în consecință, violarea democrației pure, adică a egalității și a libertății față de această clasă”. În esența ei, dictatura proletariatului presupunea „o luptă crîncenă, sîngeroasă și nesîngeroasă, violentă și pașnică, militară și economică, pedagogică și administrativă, împotriva forțelor și tradițiilor vechii societăți”. Dogma a fost pe deplin respectată.

La sfîrșitul celui de-al doilea război mondial, regimul stalinist s-a extins, ca regim de ocupație sovieto-comunistă, în statele și centrul Europei, intrate sub stăpînirea Armatei Roșii. Esența doctrinei staliniste a sovietizării a fost enunțată de liderul de la Kremlin la întîlnirea sa cu Tito din aprilie 1945: „în războiul acesta nu este la fel ca în cel trecut, ci acela care ocupă un teritoriu își impune și sistemul său social. Fiecare își impune sistemul său acolo unde ajunge armata sa. Altfel nici nu poate fi!”

De fapt, în statele -satelit ocupate se înlocuise, prin evoluția războiului, ocupația nazistă cu „fascismul slav”. Pactul Ribentropp-Molotov era o aminire neplăcută pentru sovietici, dar lecția învățată din alianța cu naziștii continua să fie pusă în aplicare. Instituirea unui terorism de stat, teoretizat de astă dată ca necesitate a instaurării „dictaturii proletariatului” a continuat ca o condiție sine qua non a justiticării ocupației sovieto-comuniste. „Dictatura proetariatului”, așa cum a definit-o A. I. Vîșinski, artizanul impunerii guvernului Groza la 6 martie 1945 în România într un text în care dezvolta tezele leniniste, arăta că „dictatura proletariatului exceptează inevitabil pe exploatatori de la beneficiul libertății”. Înlocuiți „exploatatorii” cu evrei, țigani și slavi, la care se referea Hitler în „Mein Kampf” și paradigma e aceeași.

În cazul fascismului, orice mijloace de eliminare a „inamicului” (evreul), iar în cazul comunismului „exploatatorul”, „burghezul”, „culacul” sînt permise și organizate chiar de către stat: „statul înseamnă oameni înarmați și apendice materiale, adică instituții, organisme, organe, mecanism care acționează după toate regulile tacticii și strategiei de stat. Latura de constrîngere a dictaturii proletariatului nu poate fi pusă la o parte nici în perioada relativ pașnică de construcție socialistă. Organele de constrîngere, armata și celelalte instituții sînt tot atît de necesare acum, în momentul construcției, ca și în epoca războiului. Fără aceste organe, nu se poate asigura activitatea constructivă a dictaturii”, arăta același Vîșinski.

Acest regim politico militar de tip sovietic, de fapt fascist în esență și construcție instituțională a fost hărăzit și României, ca țară ocupată de Armata Roșie „eliberatoare”. Comunismul românesc a promovat același tip de politici, bazate pe represiune și recunoscînd primatul ideologiei asupra binelui propriului popor. Fie că „aparatul” de partid și de stat a avut ochii îndreptați spre Moscova, fie că a preamărit rolul lui Ceaușescu, pentru a-l impune drept cult unui întreg popor, prea puțin din ceea ce a aparținut și a caracterizat regimul politic comunist în România poate fi socotit că ar fi avut un conținut menit binelui național. În privința mijloacelor folosite, Securitatea nu s-a deosebit nici ea de NKVD și nici de Gestapo, după cum afirmau deținuți politici din închisorile românești care supraviețuiseră Holocaustului.

Ce nu s-a întîmplat însă la noi (și nici în alte state foste comuniste) este un „proces al comunismului”, asemănător celui de la Nurnberg. Toate inițiativele în acest sens au eșuat în derizoriu, în majoritatea statelor foste comuniste. La noi în țară, majoritatea anchetelor demarate la finele anului 1991 cu privire la crimele comunismului au fost stopate, cu rare excepții, înainte de a se finaliza, prin trimiterea în judecată a făptuitorilor, iar procurorii care s au ocupat de asemenea cazuri au fost îndepărtați din sistem sau marginalizați.

Petiționarilor care au reclamat dispariția unor apropiați în universul concentraționar din România înainte de 1989 li s a răspuns, în genere, că „nu există date” în legătură cu respectivele persoane dispărute, fără ca organele statului să treacă la anchetarea serioasă a împrejurărilor acestor dispariții. Majoritatea lor au în spate executarea sumară sau moartea în închisori și lagăre a celor dispăruți. Ceea ce s-a petrecut în realitate nu a mai avut aproape nimic în comun cu „Manifestul partidului comunist” al lui Karl Marx. Comunismul a fost înlocuit cu „fascismul slav”.

Ce diferență ar mai fi, atunci, între morții din Gulag, victimele Stasi sau ale securității poloneze și din toate statele intrare sub cortina de fier și cei care au fost victime ale ororilor Holocaustului? Ce diferență e între gropile comune care acoperă, de la Cercul Polar și de la est Siberia și trec spre vest, prin toate țările pe unde a mărșăluit victorioasă Armata Roșie și cele de pe harta locurilor unde au fost exterminați, cu neasemuită cruzime milioane de evrei? Există una, și e chiar una fundamentală: peste primele s-a așternut tăcerea, iar ultimele sînt comemorate și au intrat deplin în conștiința umanității (și este foarte bine că e așa). În România, nu se mai discută de un muzeu al victimelor comunismului, pe care nu îl vom avea în viitorul apropiat.

Nu este vorba aici numai de faptul că doamna Dăncilă nu pare a avea prea mare habar de istorie sau doar o chestiune de „lobby”. Există și o semnificație mai adîncă în ceea ce se întîmplă cu crimele comunismului și cu victimele despre care se vorbește mult mai puțin. Puterea de a construi un complot al tăcerii, în legătură cu milioane de morți care trec încet în uitare aparține îndeobște învingătorilor. Să însemne, așadar, că Mussolini avea dreptate, și că „bolșevismul comunist”, care a murit demult, a fost înlocuit cu „fascismul slav”? Și că învingător este, încă, sub o formă adaptată vremurilor, acesta din urmă? Fantoma lui bîntuie încă și în România. Semnele i se văd la tot pasul, în ura descătușată din dezbaterea publică, urmașă a „urii de clasă” de odinioară, în violență, în ignoranța și nepăsarea cu privire la trecut, la victimele acelor vremuri în care secera și ciocanul se îngemănau, în modul și justificarea de a ucide, cu zvastica.

 

Inchide