Lelia Munteanu
27.02.2014
Puterea Gândului

Nu există elefanți morți!

Nu există elefanți morți!
Astăzi ne extragem din smârcul politic românesc și căutăm un ochi de apă curată.

Un mare ziarist, polonezul Ryszard KapuÅ›ciÅ„ski (martor, între altele, al Revoluției Islamice din Iran), care a trăit mulți ani și prin Africa, a stat două săptămâni într-un spital din Kampala, bolnav de malarie. Răgaz suficient să afle, de la medicul care îl trata, o mulțime de lucruri. Chiar și cum mor elefanții.

Povestește dr. Patel (indian naturalizat): „(…) Când au venit  portughezii și au început să cumpere fildeș, și-au dat seama că africanii nu aveau prea mult din această prețioasă marfă. De ce? Colții de elefant sunt un material foarte rezistent și durabil, așa că lor le era greu să vâneze un elefant viu – de regulă, făceau asta împingând animalul spre o groapă săpată dinainte, apoi veneau să smulgă colții elefanților căzuți în groapă, care zăceau acolo morți. Le-au transmis ideea asta și africanilor. Dar au avut parte de un răspuns uimitor: nu există elefanți morți, nu există cimitire de elefanți. Era o taină care i-a intrigat pe portughezi. Cum mor elefanții? Unde zac rămășițele lor? Unde sunt cimitirele lor? Doar e vorba despre colți de fildeș, de bani mulți, nu glumă. Felul în care mor elefanții a fost un secret pe care africanii l-au păstrat multă vreme, ca să nu-l afle oamenii albi. Elefantul e un animal sfânt, sfântă e și moartea lui. Iar tot ceea ce e sfânt se cuvine a fi înconjurat de o taină de nepătruns. Cea mai mare uimire o trezea totdeauna faptul că, în lumea animalelor, elefantul nu are dușmani. Nimeni nu-l poate înfrânge. Putea muri (altădată) numai de moarte bună. Moartea venea de obicei în amurg, când elefanții veneau la apă. Se opreau pe malul lacului sau râului, fiecare își afunda trompa în apă și bea. Dar venea vremea când, bătrân și obosit, elefantul nu-și mai putea ridica trompa și, ca să poată bea apă, trebuia să intre tot mai departe în lac. Picioarele i se afundau în mâl mai adânc, tot mai adânc. Lacul îl trăgea treptat spre abisul său, neînduplecat. O vreme se mai apăra, se mai zbătea, încerca să iasă din mâl, dar masa propriului corp era prea mare, iar puterea adâncului îl sorbea atât de paralizant încât, până la urmă, își pierdea echilibrul, cădea și dispărea în apă pentru totdeauna… Acolo, pe fundul lacurilor se găsesc, din vremuri de demult, marile cimitire ale elefanților”.  

Inchide