Ziua în care mi-am părăsit copiii

Purta o rochie albă și largă. În praful acela gros, adunat în valuri în stația de autobuz proptită direct pe marginea șanțului, rochița ei albă n-avea nicio noimă. Dar praful se ridica rar, doar când vreo mașină lăsa asfaltul ca să facă încă 10, poate 12 kilometri, pe drum pietruit până la capăt. Capăt de linie al cursei zilnice – unica – dinspre oraș. Capăt de lume.

La Oboroceni, am ajuns greu. La capătul unor ani în care exersasem predarea într-un „borcan”cu copii de oraș. La capătul unui examen lung de titularizare dat prima și ultima oară, acum exact 12 ani. Nu-mi amintesc ce mi-a picat, nici câți am fost. Nu știu câte note de 2 s-or fi luat sau cum a sunat atunci breaking-news-ul, dar sigur n-a fost niciun 10. O știu, în schimb, pe secretara acră de la inspectorat care mi-a râs în nas.

EXCLUSIV Eroare judiciară fără precedent, în România. Un bucureștean a fost închis O LUNĂ, la Rahova, după ce a fost confundat cu un hoț de parfumuri

05:00

REACȚIE Poate vă sună cunoscut. Radu Tudor dă vina, pentru victoria AfD din Germania, pe ruși

23:39

Intrasem arogantă, hotărâtă, rece. Îmi imaginasem că ea avea să mă strige între primii și eu aveam să-i smulg oricare din cele două posturi scoase stunci la concurs în oraș, la Școala Waldorf.  Singurele la o catedră urbană. Îmi închipuisem că ea avea să dispară între borderouri subliniate cu pastă roșie și eu aveam să mă bucur, ani la rând, dimineața, de clasa mea de copii, iar după amiaza aveam să fug la cursuri, la facultate.

A fost pe dos.

Ea a rânjit cerându-mi să-i pun pe masă un atestat de care nu auzisem niciodată și care se dădea atunci numai la Timișoara, cu mult înainte de examen. Eu mi-am șters aroganța și am ales, pe loc, cel mai bun post rural. Oboroceni.

Directorul, un ins uscat și emotiv, m-a așteptat în poartă. Eram primul lui titular. Din biroul lui de doi pe doi care era și cancelarie, m-a dus să îmi arate școala. O sală pe stânga, pentru copiii mari, de clasele a doua și a patra, simultan. Una pe dreapta pentru cei mici. A mea. „Catedra nu e așa bună, dar o putem repara. Și băncile, la fel. O să dăm și un var, o să vedeți ce frumos are să fie!”. M-am așezat, cu grijă la cuiele ruginite, în prima. Stătusem, ani la rând, numai în ultimele și așteptam, cumva, să mă văd peste un an, peste doi, peste patru, cu brațul plin de flori de grădină, cum venea altădată mama, în iunie, după serbare. Dar banca a trosnit ușor și ne-am întors în cancelarie.

„Autobuz este în fiercare zi, dar vine doar dimineața la 8 și se întoarce la 9. E greu cu naveta, dar puteți să stați în gazdă. Vă recomand pe cineva, vă dă o cameră și nu dați mai mult de un milion-două”. Omul cel bun îmi aranjase viața. Cea fără facultate și, poate, fără viitor. Costa puțin. Un milion, maximum două, din cele patru șapte sute cu cât schimbam triumfătoare învățământul. I-am mulțumit.

Se făcuse, deja, 9. Mi-am închipuit-o, cu rochia ei albă, venind dimineața, pe 15 septembrie, cu crizanteme de grădină. M-am închipuit pe mine, lăsând-o să scrie alfabetul cum îi place și nu musai cu bastonatele aliniate perfect, așa cum mă lăsase, cu mulți ani înainte, învățătorul Hamza. M-am închipuit desenându-le pe tablă un copac, așa cum făcuse prima mea profesoară de literatură, doamna Costin, explicându-ne, în afara tiparelor, cum arată poezia când comentariile nu sunt memorate. M-am închipuit, iarăși, spunându-le „tu trebuie să scrii”, „tu ai un dar al povestirii”, „tu desenează, ai talent”, asemeni ei, doamnei Diaconescu, cea care mi-a predat, egal, literatură și curaj.

Și am plecat.

În următoarele trei zile, la școala de oraș a tatei un sponsor oarecare a schimbat băncile. Cele vechi au fost urcate în pod. L-am sunat pe directorul uscățiv să-l întreb dacă poate face rost de o mașină să le primească el. A plâns ca un copil. Apoi s-a adunat și le-a luat cu o dubă de ocazie.

Primii mei copii ar fi dat, anul acesta, bacalaureatul. Eu am fugit, înghițindu-mi vinovăția, să mă salvez. Niciun ministru nu mi-a arătat însă, în 12 ani, că am greșit.