Fostul președinte al Academiei Române desființează informațiile false despre Mihai Viteazul, cu ocazia comemorării marelui domnitor

Prof. Univ. dr. Ioan Aurel Pop, fostul președinte al Academiei Române, desființează, într-o postare pe Facebook, informațiile eronate despre domnitorul Mihai Viteazul, ce urmează a fi comemorat miercuri 19 august. Evernimentul va avea loc la monumentul amplasat în vecinătatea Mănăstirii Mihai Vodă, din Turda, și vor lua parte cadrele militare ale Garnizoanei Militare Turda și ÎPS Mitropolit Andrei.

„Văd că se vântură în continuare pseudo-știri despre Mihai Viteazul. Firește că, de când era în viață, domnul român a stârnit mari adversități. Și nici nu este de mirare acest lucru. Nu degeaba, în secolul în care murise Mihai, cronicarul Gheorghe Brancovici (care nu era de neam român) nota:

„Domnul Mihaiu […] au lățit puterea neamului românesc, cu fericire stăpânind Măriia Sa câte trei țări, adecă Ardealul, Moldova și Țara Muntenească” .

Invidia înflorea și atunci și conducea, ca și azi, la invective grave, la caracterizări pline de ură, la pamflete abominabile, despre domn și familia sa, despre români în general.

Cum adică, un valah să ajungă în grațiile împăratului romano-german Rudolf al II-lea, să semneze acorduri scrise de colaborare cu acesta, să intre în Transilvania și să guverneze țara în numele acestui mare suveran (cel mai mare și mai puternic atunci suveran creștin din Europa). Numai Ștefan cel Mare reușise o astfel de performanță cu regele-împărat Maximilian de Habsburg.

Vă rog să vedeți lucrările celor patru diete (ultima nu a mai ajuns să se reunească) convocate de Mihai în Transilvania, cât a fost el principe la Alba Iulia.

Au lucrat aceste „parlamente”, la porunca domnului român și au stabilit: folosirea limbii române, alături de latină și maghiară, ca limbă oficială a țării; acordarea dreptului la pășunat al turmelor din satele românești în hotarul satelor săsești și ungurești (anterior doar reciproca era valabilă și se ajunsese inclusiv la pedepsirea cu moartea a păcurarilor români care nu-și stăpâneau turmele și le lăsau să pască „iarba privilegiaților); scutirea preoților români (ortodocși) de robotă, pas important pe calea eliberării lor din iobăgie, după cum suna „dorința expresă a Măriei Sale” (dieta, ostilă, s-a văzut obligată să se conformeze:

„În ceea ce privește a doua dorință a Măriei Tale, ca persoanele preoților români să nu poată fi silite de nimeni la robotă, am respectat și în această privință dorința Măriei Tale și am hotărât ca preoții români să fie scutiți pretutindeni, în persoana lor, de astfel de slujbe”.

Anterior, doar preoții calvini, luterani, unitarieni și romano-catolici erau oameni liberi, ortodocșii români, nerecunoscuți legal (ca și credința lor) erau ținuți drept șerbi, obligați la robotă.

În afară de aceasta, Mihai a emis, verbal și în scris, spre marea scandalizare a privilegiaților, porunci în limba română, a introdus în consiliul principelui și în dietă boieri români; a creat funcții comune pentru Țara Românească și Transilvania, a pus căpitani români în fruntea unor cetăți, juzi români în fruntea unor orașe; a dăruit moșii nobililor maghiari, dar și boierilor români din Făgăraș și nobililor români din Caransebeș.

A făcut un fel de recensământ, o „samă” a județelor (așa numește el comitatele transilvane), vămilor și ocnelor; domnul a sprijinit Mitropolia Transilvaniei (a numit un ierarh al său, cu titlul de „arhiepiscop și mitropolit al Bălgradului, Vadului, Silvașului, Făgărașului și Maramureșului”), a adus ierarhi și preoți din Țara Românească acolo unde nu existau, a ctitorit o seamă de biserici românești.

I-a scris împăratului să accepte legalizarea ortodoxiei, adică socotirea acestei confesiuni între cele legale și egale toate între ele, iar împăratul i-a răspuns lui Mihai: („Eu, împăratul, rog pe Domnia Ta să nu lași într-acel loc [în Transilvania] mulți credincioși, numai să lași trei: greci, frânci și lotreni, numai să gonești calvinii și arianii și să le iai biserica…”); împăratul, în plină Contrareformă, voia ca Mihai să-i sprijine pe „frânci”,

Adică pe romano-catolici (cum erau și el și Casa de Habsburg), pe „greci” (ortodocși, cu era Mihai și neamul său), pe „lotreni” (cum erau sașii, de aceeași limbă cu împăratul), dar pe calvini (cum erau majoritatea ungurilor) și pe „ariani” (adică pe unitarieni, tot unguri și secui, dintre categoriile lor mai sărace) să-i „gonească”. Natural, nu s-a petrecut nicio „gonire”, dar anumite acțiuni anticalvine ale lui Mihai Viteazul sunt atestate.

În pofida clișeelor, Mihai s-a ocupat și de țărani și a sprijinit cererile satelor românești din Transilvania. Dar era greu să fie darnic cu țăranii în timp de război. Era nevoie de dări strânse la timp, de mari cantități de bani, de cereale, de bunuri pentru armată.

Nobilimea cere mereu măsuri grabnice și aspre, pe care domnul trebuie să le aprobe. Chestiunea era destul de delicată și datorită faptului că acești supuși erau în marea lor majoritate români și aveau încredere în domnul român ajuns stăpân peste ei.

Numai că timpul a fost foarte scurt, iar Mihai nu putea să acționeze altfel decât un guvernant (un conducător, un mare boier) al timpului său. Un lucru putea însă să facă domnul – pe fondul sensibilităților naționale moderne, tot mai puternice – și l-a încercat: să elimine discriminările etnice din rândul țăranilor, al supușilor, adică să ia anumite măsuri ca țăranii români să nu fie tratați mai rău decât ceilalți țărani, cum era practica obișnuită în principat.

Încă de pe la jumătatea secolului al XVI-lea, anumite decizii dietale, precizând că țăranul maghiar/catolic putea fi acuzat pe baza a șapte martori, iar românul pe baza a trei, îl puneau pe acesta din urmă în gravă inferioritate în fața legii.

Un început în sens reparator a fost făcut de domn prin pomenita cerere adresată unei diete din iulie 1600, în privința dreptului la pășunat al turmelor satelor românești. Dieta nu se arată prea entuziastă să îndeplinească dorința Măriei Sale, dar admite la urmă:

„din respect față de Măria Ta și din bunăvoința noastră față de Măria Ta, încuviințăm aceasta ca toate satele lăzuite, atât cele ungurești, cât și cele săsești, să dea satelor românești, precum și satele românești altor sate românești, pășunat liber pentru cai, boi, junci și porci, afară de oi, fiindcă pentru oi nici până acum n-a dat nici un vecin altui vecin asemenea locuri de pășune” .

Mihai Viteazul nu a putut să fie la 1600 un democrat cum erau luptătorii de la 1848 și cum l-ar fi vrut Bălcescu. Dar nici un tiran nu a fost, pentru că nu cerut pentru români regim special, ci numai egalitate cu „cele trei națiuni și patru religii” privilegiate din Ardeal.

„Ideea că Mihai ar fi fost un asupritor mare al țăranilor s-a născut prin pana lui Nicolae Bălcescu”

Ideea că Mihai ar fi fost un asupritor mare al țăranilor s-a născut prin pana lui Nicolae Bălcescu, așa cum „legătura lui Mihai” a fost și ea greșit interpretată. Era vorba despre o „samă”, o evidență a locuitorilor țărani, care, în timp de război și de jafuri otomane, se mișcaseră și se stabiliseră pe alte moșii decât cele de baștină.

Domnul voia să-i știe bine, numărați bine acolo unde erau, ca să-și plătească fiecare dările față de domn (stat) și boieri. Nu e vorba de nicio „legare de glie” făcută de Mihai. Țăranii vecini (rumâni) erau mai demult legați de moșiile unde trăiau și nu se puteau mișca în voie, fiindcă altminteri s-ar fi creat haos.

Așa că ideea că Mihai și-a robit poporul, că i-a asuprit crunt pe țărani vine din regimul comunist, când toți domnii și boierii făceau parte din „clasa exploatatoare” și trebuiau condamnați „cu mânie proletară”.

Mihai a fost un om, nu un sfânt, cu greșeli și cu păcate. Dar a fost o mare personalitate a trecutului românilor și a devenit, pe bună dreptate, simbol național. Luați simbolurile naționale ale altor popoare (vecine, să zicem) și veți vedea că toți acești oameni deveniți eroi naționali au păcate.

„Cei ce cârtesc acum, habar nu au de istorie”

Mihai nu a fost numit „Viteazul” de noi sau de generația romantică. El a intrat în folclor încă din timpul vieții, iar apoi, în timp, poporul român i-a multiplicat imaginea:

„Auzit-ați de-un Mihai,/ Ce sare pe șapte cai,/ De strigă Stambulul vai!”.

Cei ce cârtesc acum, habar nu au de istorie, ori sunt puși pe denigrat, ori sunt inamici ai numelui de român, ori sunt stipendiați ca să împroaște cu noroi. Despre trecut, trebuie vorbit cu argumente, cu surse, cu citate din epocă, nu cu povești, cu opinii vagi, ci zvonuri. Cronicile nu sunt izvoare de primă mână, ci sursele documentare trebuie să aibă întâietate.

„Toate aceste cruzimi au fost cauzate de „civilizata nobilime”

Cum să dăm crezare lui Szamosközi Istvan, umanistul, care zice la început, cât a luptat numai cu turcii, că Mihai era un erou, un eliberator, un apărător al Creștinătății, iar apoi, după intrarea lui în Transilvania (în numele împăratului, de altfel), îl face „Tiranul” și „Valahul”?

Acest umanist are însă o remarcă memorabilă. El spune că românii (care locuiau peste tot), la vestea intrării lui Mihai în Transilvania, s-au ridicat la luptă contra asupritorilor lor (nobililor), „mânați de încrederea că aveau de-acum un domn din neamul lor”. Este surprinsă aici marea solidaritate românească, peste granițele politice ale timpului.

Sigur, au fost atunci mari dezordini, „oastea românească” (așa era percepută, fiind condusă de un principe român, dar ea era de mercenari, de mai multe etnii) a prădat peste tot, a lovit și a ucis. Ea trebuia să sprijine puterea lui Mihai, contra puterii Bathoreștilor și a nobilimii. Așa a fost la război, oriunde și oricând.

După moartea voievodului, dieta a stabilit cum să fie urmăriți, descoperiți și uciși românii care fuseseră de partea voievodului (un român, Daniel din Zlaști, a fost prins și legat de doi cai mânați în direcții diferite, apoi tăiat în patru și expus la porțile a patru orașe, „ca să se îngrozească valahii”);

a mai stabilit ca valahii din cele două principate extracarpatice să nu mai poată intra în Transilvania; mai ales preoții trebuiau să fie prohibiți, fiindcă Mihai și-ar fi pregătit venirea „prin tainica lucrare a preoților săi care se numesc călugări”.

Nobilimea a cerut împăratului ca, de-atunci înainte, principele și conducerea Transilvaniei „să fie numai de sânge unguresc și de națiune ungară”.

Nu mai spun cum a fost pedepsit căpitanul Baba Novac de către nobili, la Cluj, februarie 1601 (ars pe rug și lăsat neîngropat, la cheremul ciorilor). Toate aceste cruzimi nu au cum să fie puse în seama lui Mihai Viteazul, dimpotrivă ele au fost cauzate de „civilizata nobilime” a Transilvaniei.

„Ce se câștigă prin revărsarea valurilor de ură și de invidie?”

Așa că ar fi bine să fim mai echilibrați și să nu condamnăm înainte de face un proces corect și drept. Dar cum – vorba lui Umberto Eco – „hoarde de idioți” se revarsă acum pe mijloacele de difuzare în masă, este greu de ales grâul de neghină. Oare nu ne putem, cetățeni români fiind, înfrâna ura față de români? Ce se câștigă prin revărsarea valurilor de ură și de invidie? Cine i- stabilit pe unii judecători ai națiunilor și popoarelor?

De ce românii și România să se lase mereu ponegriți și umiliți? Cred sincer că este nevoie de demnitate în acest caz și de o undă de generozitate.

Nu degeaba, exemplele noastre creștine ne conduc nu numai spre adevăr și dreptate, ci și spre bunătate și iubire. Iar analiza faptelor lui Mihai trebuie lăsată cercetătorilor autentificați, celor care cunosc limbile izvoarelor, care pot distinge și compara evenimentele. Mihai nu a stat o clipă locului și a făcut bune și rele. În plină glorie, era așteptat în Balcani ca eliberator al Constantinopolului.

Știu că voi fi criticat (înjurat, căci așa fac unii), fiindcă sunt persoane care doar văd numele meu și pornesc mașinăria calomniei. Mi le asum pe toate și mă duc înainte”, transmite Ioan Aurel Pop în postarea de pe Facebook.