Detaliul-surpriză din motivarea CCR privind abuzul în serviciu
Judecătorii CCR arată în motivarea deciziei prin care au declarat constituțional articolul 297 din Codul Penal, privind abuzul în serviciu, în măsura în care sintagma „îndeplinește în mod defectuos” este înțeleasă drept „îndeplinește prin încălcarea legii”, că responsabilitatea pentru stabilirea modului de aplicare a legii privind această infracțiune revine atât Parlamentului, cât și magistraților.
„Curtea apreciază că responsabilitatea de a reglementa și aplica, în acord cu principiul anterior menționat, prevederile privind „abuzul în serviciu”, ține atât de autoritatea legiuitoare primară/delegată (Parlament/Guvern), cât și de organele judiciare – ministerul public și instanțele judecătorești -, indiferent dacă subiectul activ este acuzat conform unor reguli speciale de acuzare sau unor proceduri penale ordinare”, arată CCR în motivare.
Anterior acestei afirmații, judecătorii fac o pledoarie prin care arată că incriminarea abuzului în serviciu ar trebui să se refere la fapte cu adevărat grave, cu pericol ridicat, care să justifice categorisirea lor drept infracțiune, nu la orice „act”, așa cum este în legislația actuală. În plus, mai remarcă judecătorii, pentru anumite fapte care pot fi considerate abuz în serviciu există deja reglementări extrapenale prin care pot fi înlăturate consecințele.
„Curtea constată că, în prezent, orice acțiune sau inacțiune a persoanei care se circumscrie calităților cerute subiectului activ, indiferent de gravitatea faptei săvârșite, poate intra în sfera normei de incriminare. Această constatare determină Curtea să aibă rezerve în a aprecia că aceasta a fost voința legiuitorului când a incriminat fapta de abuz în serviciu. Aceasta cu atât mai mult cu cât Curtea constată că legiuitorul a identificat și reglementat la nivel legislativ extrapenal pârghiile necesare înlăturării consecințelor unor fapte care, deși, potrivit reglementării actuale se pot circumscrie săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu, nu prezintă gradul de intensitate necesar aplicării unei pedepse penale”, se arată în motivarea CCR.
„În exercitarea competenței de legiferare în materie penală, legiuitorul trebuie să țină seama de principiul potrivit căruia incriminarea unei fapte ca infracțiune trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul „ultima ratio””, arată judecătorii CCR.
„Curtea reține că din perspectiva principiului „ultima ratio” în materie penală, nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancțiunea penală„, continuă pledoaria judecătorilor.
Judecătorii mai arată că abuzul în serviciu este o „infracțiune de rezultat”, dar cu toate acestea legea românească în materie nu stabilește praguri valorice sau grade de intensitate a vătămării, astfel că legea pedepsește la fel orice fel de faptă de abuz în serviciu.
„Curtea reține că infracțiunea de abuz în serviciu este o infracțiune de rezultat, urmarea imediată a săvârșirii acestei fapte fiind cauzarea unei pagube ori a unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice. Curtea constată că legiuitorul nu a reglementat un prag valoric al pagubei și nici o anumită intensitate a vătămării, ceea ce determină instanța de contencios constituțional să concluzioneze că, indiferent de valoarea pagubei sau intensitatea vătămării rezultate din comiterea faptei, aceasta din urmă, dacă sunt îndeplinite și celelalte elemente constitutive, poate fi o infracțiune de abuz în serviciu„, scriu judecătorii în motivare.
Judecătorii CCR remarcă și cât de vagă este folosirea termenului „act” în definirea infracțiunii de abuz în serviciu („Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act…”).
„Curtea observă că noțiunea de „act”, folosită de legiuitor în cuprinsul reglementării infracțiunii de abuz în serviciu, nu este circumstanțiată la o anumită natură a acestuia. Astfel, Curtea observă că această noțiune poate fi interpretată fie în sensul de act material realizat de o persoană, fie de act juridic normativ, definit ca izvorul de drept creat de organe ale autorității publice, învestite cu competențe normative (Parlament, Guvern, organe administrative locale), fie ca act al puterii judecătorești. Din această perspectivă, Curtea observă că modalitatea de interpretare a noțiunii de „act” poate determina o aplicare a legii care, într-o anumită măsură, interferează cu proceduri judiciare reglementate de legiuitor în mod expres printr-o legislație distinctă celei penale, cum ar fi procedura excepției de nelegalitate sau procedura căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești”, se arată în motivarea CCR.
De asemenea, referitor la articolul 13 indice 2 din legea 78/2000 privind infracțiunile de corupție, care a fost declarat constituțional, judecătorii specifică în motivarea deciziei că el trebuie interpretat în strictă corelare cu articolul din Codul Penal privind infracțiunea de abuz în serviciu, așa cum este el redefinit de decizia CCR, în caz contrar fiind o prevedere legală „incompletă”. Articolul respectiv se referă la forma agravantă a abuzului în serviciu, care intră în competența DNA și care implică obținerea de către funcționarul public de foloase necuvenite pentru sine sau pentru altul.
„Curtea apreciază că analiza existenței infracțiunii prevăzute de dispozițiile art.132 din Legea nr.78/2000 trebuie să se raporteze la dispozițiile art.246 din Codul penal din 1969 și ale art.297 alin.(1) din Codul penal astfel cum acestea au fost reconfigurate prin prezenta decizie, dispoziția respectivă fiind o normă incompletă”, arată motivarea.