Sfârșiturile lumii se amână (3)

3. Maria Theotokia

În cetatea asta de bașbuzuci, nu știi niciodată când ninge și pe care mal, pe care continent. Cerul se tulbură, se umflă ca pânza galioanelor, aerul se îngroașă, pițigoii bat cu ciocurile în geam – toate semnele se arată și nimic.

Aseară era să mă omoare caleașca Marelui Sfetnic. M-am lipit de lemnul unei porți, murmurând (de parcă ar fi putut să mă audă, în tropotul cailor și în clinchetul de zurgălăi): „Sunt eu, Manoil Podaras, protosingelul de la Mănăstirea cea Mare din Fanar”… Noroc că poarta s-a deschis și m-am dus de-a berbeleacul înăuntru, mi-a zburat camilafaca, am orbecăit mult s-o găsesc. Mulțumescu-Ți Ție, Doamne. N-aș mai fi apucat Crăciunul.

Ce-o fi căutat Effendi Bey în Balat? Fiara pune mereu ceva la cale. Am auzit că e un mare cărturar, un mujtahid, un Doctor al Legii, un Prinț al Cărții. Poate. Și diavolul e mare teolog, vorba părinților pustiului. 

VIDEO Novak Djokovic, surprins la plimbare noaptea în Belgrad, fără gardă de corp. Ce făcea campionul mondial la tenis când a fost filmat

23:51

TRAGEDIE Caz uluitor. Medicii au pus moartea unei fetițe pe seama iPadului

22:50

Știu că nimic nu-i întâmplător, că Dumnezeu le rânduiește pe toate, după mare mila Sa. Ieri noapte am avut un vis tare ciudat, rău prevestitor. Se făcea că sunt în serai, la Topkapi (n-am fost niciodată acolo). Stăteam în prima curte, în Alay Meydani. Nu era nici țipenie, dar simțeam că mă urmărește cineva, ceva. Am încercat s-o iau la sănătoasa, să fug, să ies. Știți cum e în vis, picioarele nu mă ascultau. Înaintam foarte încet și – în loc să mă îndrept spre ieșire – mai rău mă înfundam. Am văzut în depărtare Selam Kapisi, cea de-a doua poartă. M-am temut că mă vor ucide străjile din turnuri, dar nici aici nu era nimeni. Înaintam ca prin pâslă, când m-am izbit de Senghi-Ibret, Piatra Învățării de Minte. Mă trec sudorile și-acum, când îmi amintesc: pe piatră era chiar capul meu și alături, sprijinită, securea gâdelui. Capul meu mă privea, dar nu înfricoșat, ci liniștit și parcă curios. E un vis, mi-am zis, trebuie să mă trezesc. Și visul s-a rupt, dar nu eram în chilia mea, unde ar fi trebuit să fiu, ci într-un loc necunoscut, din care nu vedeam decât desenele unui covor de Tabriz. De fapt, nu atât le vedeam, cât le simțeam cu tălpile. Visasem doar că mă trezesc și iarăși am încercat din răsputeri să mă trezesc. Asta se petrecea între miezonoptică și utrenie. M-am deșteptat, slavă Domnului, și m-am rugat fierbinte, până s-au auzit clopotele.

Astăzi e Ajunul Crăciunului. Trebuie să-mi limpezesc cugetul. Uneori, mă mustru că nu m-am îmbunătățit destul, că n-am deprins încă seninătatea duhovnicilor mei. În cetatea aceasta a tuturor ispitelor, tinerețea mea mă face să nu trec pe cât de neobservat mi-aș dori. Am spovedit toate neamurile Fanarului – Mavrocordați, Callimachi, Racovițeni, Ghiculești, Rosettești, Șuțulești, Hangerli, Moruzi. Și pe ultimul care, în primăvară, a căpătat firmanul și steagul cu două tuiuri – întunecatul Mavrogheni.

Îi voi vedea în strane la Sfânta Liturghie a Nașterii Domnului, fiecare cu crucea lui. N-am dreptul să-i disprețuiesc, unii chiar s-au străduit mult, cum a fost Constantin Mavrocordat (nu sunt 20 de ani de când s-a săvârșit), cel care a domnit de șase ori în Valahia și de patru ori în Moldavia. (Două vilayete ocolite mereu de noroc). Mi-e milă de ei, firește, văzându-i cum se înneacă în smârcurile puterii. Dumnezeu să-i judece, eu pot doar să le dau canoane.

Nu plec niciodată din chilie, fără să mă închin la icoana Mariei – Theotokia, Născătoarea de Dumnezeu. E atât de minunată, încât își murmură singură condacul: „Cuvântul cel nescris împrejur al Tatălui s-a scris pe sine însuși împrejur, prin întruparea Sa din tine, Theotokia. Și, readucând chipul neîntinat la starea lui de la început, l-a străbătut cu frumusețea dumnezeiască. Și, mărturisind mântuirea, îl înfățișăm pe Acesta în faptă și în cuvânt”…

Ajung în biserica Sfântului Gheorghe, bat trei mătănii în fața altarului, pe solee, intru pe ușa diaconească și mă pregătesc de Pavecerniță, înaintea Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare.

Îmbrac odăjdiile și încep să urc, fuscel cu fuscel, Psalmii Treptelor. Și primesc ziua de astăzi împăcat, ca pe o icoană a veșniciei.