Curajul de a purta în România o bentiță tricoloră

Sigur că suntem înțelegători. Sigur că e bine să avem mintea limpede, în sensul că „fiecare să-și poarte simbolurile lui”. Sigur c-o fi venit timpul să buchisim maghiara la vârsta de 50 plus, de pe „goagăl.”

În treacăt fie spus, câțiva postaci cam iuți la minte n-au simțit ironia, data trecută, când am încheiat comentariul cu o urare tradusă în maghiară, în direct, de pe „motorul de căutare”, și mă-njurară că „nu așa se scrie ori se vorbește ungurește”. Ba da, prieteni, chiar așa, pentru că, spre exemplu, eu și restul românilor care n-am prins maghiara din zbor, greu să ne mai întorci azi la școală, să-nvățăm limba, ca să le vorbim primarilor și angajaților lor din Harghita, Mureș ori Covasna cu finețuri de limbă ungurească.

Bref, e minunat să fim noi cei non-xenofobi, non-naționaliști, non-extremiști – și, ca să fiu sincer, nici n-a fost românul, în esența lui, un astfel de om.

FILM Imagini de colecție de la Festivalul de la Cannes. Regizorul și fotograful Cristian Radu Nema: „Când ești contemporan cu istoria, ai atins fericirea cu sufletul”

14:50

FLASH NEWS După finala Eurovision, Alexandra Căpitănescu se alătură festivalului lui Selly. Anunțul făcut de influencer

14:13

Sigur că e minunat să simțim toate aceste stări, ale împăcării și conviețuirii, adunate și crescute în noi.

Dar noi nu aveam steag? Noi nu avem simboluri pe care să le „arborăm” pe frunțile copiilor noștri? Nu avem simboluri, pur și simplu, de români trăitori în meleag? Și ce dacă un copil a venit, pe 15 martie, cu o bentiță tricoloră pe frunte, la școală. Poate că așa a simțit el. Ori poate că părintele său nu a uitat umilința înghițită de noi și toată clasa noastră politică atunci când, de 1 Decembrie, conducerea UDMR a spus, fără echivoc, că „Ziua Națională a României este o zi de doliu pentru maghiarime”.

Poate că părintele acestei fetițe nu a putut să uite episodul grotesc în care un instabil emoțional a spânzurat și a dat foc unei „păpuși”, confecționată de el, în fața altor copii, spunându-le că Avram Iancu trebuie pedepsit; și n-o fi uitat nici încercarea de a i se da foc unui drapel românesc, de ziceai că trăim la Beirut.

Poate că așa a înțeles el și fiica lui să răspundă violenței comportamentale și de limbaj: nonviolent, prin rezistență psihică și decentă.

Sigur că nu scuz aici, vreo secundă, gestul golănesc al galeriei Rapidului, de a da foc unui drapel unguresc, dacă așa au stat lucrurile. Dar aș fi fost și mai împăcat sufletește, dacă premierul Ponta ar fi reacționat, cu aceeași fermitate dovedită în cazul amendării gestului reprobabil al galeriei și față de umilirea copilului care trăiește, sincer, nepolitic și nedemagogic în patriotismul lui exemplar.

Nu poate fi permis ca, pentru un astfel de gest, un copil să fie amenințat cu moartea, indiferent de etnia sa. Nici măcar într-un puseu de delir infantil.

Cu atât mai grav cu cât gestul copilului a fost „înfierat” și amplificat cu mânie xenofobă de un adult – chiar profesorul său.