Infidelii de pe Calea Mă(tă)-sii

Luni, duios Ponta grăia: „Între oamenii serioși, fidelitatea României ca și (sic!) partener pentru Europa și pentru Statele Unite ale Americii este dincolo de orice îndoială și faptele noastre, dincolo de vorbe, cred că au întărit acest mesaj”. Vineri, se răstea: „I-am transmis însărcinatului cu afaceri (șeful misiunii diplomatice a Statelor Unite, n.red.) că nu trebuie să atragă atenția niciodată la nimic, că deocamdată nu este cazul să ne atragă atenția. Este foarte bine să ne consultăm, dar de atras atenția nu ne mai atrage atenția nici Moscova, nici altcineva”. În doar patru zile, România lui Ponta a devenit, din iubita suavă și fidelă, o ușuratică suferind de mania persecuției și, pe deasupra, de personalități multiple.

Marți, pe stadionul din Johannesburg, parteneriatul strategic relansat la Washington în octombrie era încununat de câteva minute de discuții Obama-Ponta, mediate de Tony Blair. Ieri, nu a fost bine că ne criticau ambasadorii, inclusiv Ambasada SUA, dar azi ne-am dus cu mapa la subsuoară și am bătut la ușa ambasadei, unde, surpriză!, nici măcar nu exista un ambasador (motivele le-am expus recent AICI)!

CONTROVERSĂ SUA au trimis arme protestatarilor din Iran. Trump recunoaște: „Le-am dat, dar cred că au rămas la kurzi”

09:05

COMUNICAT Când devine starea de rău o urgență medicală

09:00

De fiecare dată când e câte o criză politică și bate vântul prin cămara în care ne-am pus bine valorile democratice, suntem niște isterici care, dacă sunt criticați în plan extern, strigăm „ba p-a mă-tii”. Când revine calmul, suntem brusc virtuoși, pupăm democrația, parteneriatele externe și diplomația. Vă mai amintiți vara trecută?

Ministrul de Externe, Titus Corlățean, bate lumea în lung și în lat, invită ambasadori la București și vorbește despre parteneriatele strategice ale României de parcă pe Dâmbovița curge apa vie a diplomației mondiale – dacă l-ați fi văzut săptămâna trecută la ministeriala NATO! Mai că îmi venea să-i tai calea lui Lavrov, așa de importantă mi se părea țara mea! Șeful lui Corlățean, Victor Ponta, se plimbă și el pe unde este chemat, pe unde este primit și pe unde mai poate avea vreo „discuție privată” de un sfert de ceas cu vreun nume mare. Organizăm summituri, scoatem steaguri din Parlament dacă ne cer tovarășii invitați, ne certăm cu instituțiile europene dacă ne simțim tratați ca stat membru de rangul al doilea, când noi suntem pe noul traseu al Căii Mă(tă)sii (sic!). Iar omul care coordonează politica externă a României vorbește despre „șmenari”, un limbaj demn de prestația noastră.

Când adie, însă, vreun vânt, ni se duce poleiala și ni se vede mediocritatea, impostura.

Oamenii care ne conduc și creează imaginea acestei țări în lume nu vorbesc între ei – unul urlă, altul pupă, iar cel care urlă azi poate pupa mâine. În fața camerelor de filmat și a unui jurnalist cu reportofonul în mână, dau în stânga și în dreapta, își bat joc de noi rățoindu-se la ambasadori sau lideri europeni, după care, când au fost cocoși în presă, merg și bat smeriți la ușile pe care le-au trântit.

Haosul pe care l-am văzut săptămâna aceasta, oscilarea între extreme în relațiile diplomatice ne-au arătat încă o dată caracterul de mahala în orice înseamnă relații externe pentru această țară. România nu este un partener fidel, după cum l-am auzit luni pe prim-ministru proclamând, la o dezbatere despre relațiile transatlantice de la BNR.

Noi nu putem spune că suntem fideli țărilor partenere, când nu avem nicio loialitate față de noi înșine, față de niște principii, de uzanțe diplomatice, față de bun simț. Nu trimiți sau nu răspunzi la apel cu dosarul de explicații la ușa unei misiuni diplomatice care nici nu mai are ambasador de un an de zile. Dacă însărcinatul cu afaceri al SUA avea dubii – o, și câte dubii trebuia să aibă! – privind amendamentele la Codul Penal, putea să poftească la Parlament ori la Guvern, de vreme ce i-am spus că nu are de ce să ne atragă atenția. Sau măcar în ziua în care ducem Codul Penal pe teren american să avem înțelepciunea de a nu proclama că americanii nu au de ce să comenteze. Totul, după ce ne-am dus la Washington cu speranța parteneriatului transatlantic în suflet și am obținut sfertul de oră (mai mult nu avea, că trebuia să dea mâna și cu Castro) pe un stadion sud-african cu Barack Obama. Din păcate, aceasta este diplomația infidelilor și a impostorilor.

Ce vă doriți de la politica externă a României? Pentru comentarii, mă găsiți pe Facebook – Alina Matiș și pe Twitter – @alinamatis