Domnului profesor, cu dragoste

Ce se întâmplă în școlile românești este mai grav decât ceea ce se întâmplă la Roșia Montană sau la Pungești, însă nimeni nu va ieși în stradă. Asta ne-a spus acum două zile Mirela Miron, fosta corporatistă care a renunțat la jobul bine plătit din multinațională pentru a-i învăța limba română pe copiii din Mărișel.

Concentrați pe scandalurile și problemele actuale ale învățământului românesc, îi uităm de multe ori pe cei care care sunt dedicați profesiei lor. Cred cu tărie că oricât de multe probleme ar fi în educație, oricât de mici sunt salariile dascălilor, oricât de goale și  lipsite de dotările necesare sunt clasele, oamenii de la catedră sunt cei de care depinde viitorul României.

O vorbă românească spune că omul sfințește locul, iar Mirela Miron, Ioan Mariș sau Dana Mirela Feneșan, profesorii de la Mărișel, sunt dovada vie a acestei expresii. Ei nu predau la o școală de fițe precum Dana Blându, învățătoarea care a  fost dată afară din învățământ pentru că le-a impus părinților cadouri nesimțite. Ei au, însă, dăruire și respect față de munca lor, dar mai ales față de micuții pe care îi formează. Se confruntă și ei cu aceleași probleme pe care le au toți colegii lor din întreaga țară – salarii mizere, materiale didactice proaste sau lipsă, dezinters din partea autorităților, a unor părinți sau elevi.

FLASH NEWS Sorin Grindeanu anunță reducerea taxelor locale: „Există mari șanse ca aceste impozite locale să fie reduse”

23:56

NEWS ALERT Datoria publică a României a spart pragul critic de 60% din PIB, linie roșie care obligă guvernul, prin lege, să ia măsuri urgente. Guvernul Bolojan a adăugat 81 de miliarde de lei la povară și a trecut peste limita asumată de România în fața UE

22:50

Profesori ca ei au fost dintotdeauna și vor continua să existe pentru că au în întreaga ființă a lor ceea ce nimeni nu le poate impune: dorință de a da mai departe din cunoștiințele lor.

Fiecare dintre noi a avut cel puțin un astfel de profesor. Al meu s-a numit Ion Popescu și de la el am învățat primele lecții de istorie, într-o comună din Dâmbovița. Țin minte că era înalt, slab, cu părul cărunt și zâmbea încontinuu. Nu era genul acela de profesor bun care îți înspira atât respect, cât și teamă. Era profesorul blajin, dar corect, la ale cărui ore eram parcă într-o poveste. Lecțiile lui erau întotdeauna pline de narațiuni istorice. Nu știu dacă acesta era motivul, însă țin minte că au fost rare momentele în care a trebuit să învăț ceea ce scriam în caiet pentru că de cele mai multe ori îmi rămânea în minte ceea ce ne spunea la clasă sau era suficient să îi spun sau scriu ceea ce ne recomandase să citim. La fel se întâmpla și în cazul altor colegi.

Acest model de profesor l-am regăsit mult mai târziu la o școală din Capitală. Nu era și nici acum nu este o școală de fițe. Era însă o școală ai cărei elevi aveau rezultate la olimpiade naționale, care ajungeau apoi la licee și facultăți bune. Pe acest nou profesor, pe numele lui adevărat Matei Boteanu, un om de o conștinciozitate și o punctualitate perfecte, l-am cunosut în singurul meu an de dascăl. Mulți dintre elevii lui Matei Boteanu nu au învățat numai matematică de la el, ci au prins și drag pentru literatură și cultură, pentru că nu de puține ori profesorul „îi scotea în oraș”, la diverse activități artistice, și au învățat în primul rând să fie oameni. Dincolo de respectul pe care i l-am purtat, de la el am învățat că principalele caracteristici pe care trebuie să le aibă un profesor și un om care a ales să presteze o meserie sunt: dăruire, pasiune, devotament, rigoare, punctualitate și, nu în ultimul rând, competență.

Despre profesori precum Popescu sau Boteanu, de la care eu am învățat să îmi respect meseria și să fiu „în primul rând om”, numai de bine. Toți ceilalți pentru care catedra este doar locul unde prestează o muncă plătită prost trebuie să nu uite că omul sfințește locul și că din mâinile lor ies viitorii oameni ai României.