Adevărata misiune a Armatei române după retragerea din Afganistan

Ultimele două decenii petrecute de militari români în teatre de operații și mai ales misiunile din Irak și Afganistan au arătat cât de mare nevoie are Armata de o reformă, cât de multe deficiențe sunt în actualul sistem militar. În ciuda modernizărilor tehnice și a integrării în NATO, Armata rămâne unul dintre cele mai nereformate sectoare din societatea românească. De la faptul că nu reușim sub nicio formă să alocăm acel 2% din PIB pe care ne-am angajat că îl vom acorda bugetului MApN și până la o problemă de mentalitate, din cauza cărora soldații sunt încă „mercenari”, care nu merită respectul nostru, pentru că primesc bani ca să meargă unde merg, trebuie începută o luptă pentru a schimba întregul nostru sistem militar – s-ar putea să avem tot mai mare nevoie de el în viitor.

În ultimul an, s-au înregistrat progrese, unele – îndrăznesc să o spun – și datorită proiectului „Sindromul NU”, pe care l-am realizat în gândul, cu susținerea fostei prime doamne a SUA, Rosalynn Carter. A fost deschis primul centru de investigații comportamentale, o structură menită să se ocupe tocmai de eventualele traume ale militarilor. Pe urmă, a avut loc prima evaluare post-misiune de tip screening a militarilor, în cadrul acestei noi structuri.

CONTROVERSĂ Ucraina și Moldova s-au abținut să voteze rezoluția ONU despre noua hartă globală în care Crimeea apare ca teritoriu rusesc. România a votat „pentru”

06:00

EXCLUSIV Ce s-a întâmplat cu sirianul traficant de persoane care a fugit în timpul percheziției, de sub nasul jandarmilor. Îl așteaptă vremuri grele

05:00

De departe cel mai mare pas înainte a fost făcut în această toamnă, când plt. adj. Marius Apostol, rănit grav în mai 2011, în timpul unei misiuni de patrulare în Afganistan (povestea lui a fost prezentată pe larg în gândul în 2013), a transmis unei comisii din Ministerul Apărării o cerere pe 11 puncte pentru schimbarea legislației privind drepturile militarilor care au fost în misiuni internaționale – OUG 82/2006. În loc de argumente, au pus pe masă cazurile lui Florin Boc și Florin Jalaboi. Primul a fost diagnosticat în 2011 cu leucemie. Mai avea câteva zile înainte de încheierea misiunii în Afganistan. Cu toate că experții constataseră legătura de cauzalitate între misiune și boală, vidul legislativ nu îi dădea dreptul la ajutoarele financiare pe care ar fi trebuit să le primească.

Al doilea caz, al lui Florin Jalaboi, a fost prezentat în exclusivitate de gândul, în continuarea anchetei „Sindromul NU”. Este primul militar român diagnosticat cu stres posttraumatic – afecțiune oficial inexistentă în Armata română până la ancheta noastră – care și-a spus public povestea, într-o perioadă în care politica oficială a MApN se rezuma încă la „nu există cazuri”. După ce a fost diagnosticat cu stres posttraumatic, Jalaboi a fost scos repede din sistem și pensionat pe caz de boală obișnuită, pentru că, în ochii comisiei de pensionare, stresul posttraumatic survenit în urma unei misiuni în Afganistan nu era o boală profesională. După 20 de ani în Armată, a rămas cu o pensie de 571 de lei.

Datorită unor oameni ca Florin Jalaboi, Florin Boc și Marius Apostol (Apostol a înființat și o asociație pentru a-i ajuta pe soldații răniți), militari care s-au săturat să tacă în fața „dinozaurilor” din Armata română, la sfârșitul lunii octombrie, în Monitorul Oficial a apărut Legea 150/2014 privind modificarea și completarea OUG 82/2006 pentru recunoașterea meritelor personalului armatei participant la acțiuni militare, un act normativ care include și afecțiunile psihice ale militarilor. Inițiatori, deputații PSD Mircea Dușa și Ion Mocioalcă, deputații PNL Dan Bordeianu și Adrian George Scutaru și senatorii PSD Gabriel Oprea și Ilie Sârbu. Discuția despre această lege a început în Senat încă din luna februarie.

Armata a preferat să nu anunțe modificarea. A făcut-o, în schimb, inclusiv printr-o postare pe Facebook, când a schimbat – foarte repede și eficient, aș adăuga- regulamentul privind animalele de serviciu, pornind de la bietul câine Max. Acum, așteptăm normele de aplicare.

Mai sunt foarte multe de făcut, însă, iar momentul nu poate fi mai bun. Au trecut trei zile de la încheierea oficială a misiunii combatante a forței NATO în Afganistan, Enduring Freedom. Acum, suntem în faza Resolute Support, în cazul în care vă preocupă numele de PR ale acestor misiuni. În realitate, nimic nu s-a schimbat, războiul nu s-a încheiat și cu atât mai puțin nu putem vorbi despre învingători. Cei peste 12.000 de militari străini (de la vârful de 140.000 al misiunii anterioare), din care aproximativ 10.000 sunt americani, au, de acum încolo, sarcina de a-i antrena, consilia și asista pe cei 350.000 de membri ai forțelor de securitate afgane.

În 23 decembrie 2014, România mai avea 123 de oameni în Afganistan. În total, în Afganistan și Irak, au fost rotiți peste 30.000 de militari români. 26 au murit în aceste teatre de operații și mulți alții au fost răniți. De acum încolo, nu vom avea mai mult de 450 de persoane acolo. De mers, am mers pentru că facem parte din NATO, pentru că ne-am dus împreună cu aliații noștri. Să nu ne păcălim: pe cont propriu, România ar fi incapabilă să se apare în eventualitatea unui pericol. Cele mai multe țări din NATO sunt în această situație. De aceea mergem peste tot împreună, chiar dacă este, uneori, greu de explicat care este, concret, interesul nostru național în aceste zone – avea de gând al-Qaida să ne atace? – Nu.

În plus, nici nu avem motive să credem că, de acum încolo, îi vom ține acasă pe militarii români. Probabil că nu va trece anul și vor pleca în noi misiuni.

Adevărata misiune a Armatei române abia acum începe și, de această dată, trebuie să se desfășoare acasă.

Pentru comentarii, mă găsiți pe Facebook – Alina Matiș și pe Twitter – @alinamatis