Multitaskingul n-aduce fericirea

Acum vreo câteva zile, ca să-mi potolesc copilul de șase luni care se frăsuia – vorba bunicii – prin pat, am căutat prin iPhone niște muzică. Știam că reacționează bine la clasici și în iPhone erau niște sonate de Mozart cântate de Alfred Brendel.

Nu vreau să vă epatez cu muzica mea, pentru un motiv simplu și rușinos: n-am ascultat niciodată sonatele acelea ca lumea. Și-atunci, ce caută ele în iPhone? Acum niște ani, când muzica se consuma încă pe CD, am avut un trip, cum se spune, cu Mozart și mi-am cumpărat CD-ul cu Brendel, ca să văd cum îl face. Aici pot să mă laud puțin, știți jocul ăla de-a „hai să vedem cum face X partea a doua din sonata Y”? Cu muzica clasică e ceva ciudat: toată lumea o cântă la fel și, totuși, altfel.

Dar, mă rog, nu în versiunile multiple e cheia fericirii. Habar n-am unde mai e CD-ul cu Brendel, dar când i-am pus K 281 (așa se cheamă sonatele lui Mozart, ca asteroizii) lui Efrem, m-am liniștit mai tare ca el. Brendel mă așteptase 10 ani, prin toate rafturile, hardurile, iPhoanele. Doar că eu nu avusesem timp de el. Îl „aveam”, era destul.

Mozart și Brendel s-ar putea să vă lase reci – și e dreptul vostru. Rețineți însă că viața e o agoniseală de CD-uri pentru mai târziu. Și când e „mai târziu”? Cu toții am trecut printr-o epocă în care ne-am apucat să colecționăm în calculator lucruri – Mozart sau PDF-uri despre creșterea panselelor. Ei bine, pentru chestia asta trebuie să dai o groază de ALT + TAB-uri, comanda aia care schimbă ferestrele pe ecran.

Viața e plină de multitasking, de mai multe lucruri făcute în același timp, dar cât și cum trăiești printre ALT + TAB-uri? Nu e numai de la calculator, multitasking făceau și oamenii de Neanderthal, între focul din peșteră și copilul care bâzâia. Unii au apucat însă să mâzgălească niște lucruri tulburătoare pe pereții peșterii. Niște copii le-au privit. Trebuie să întreții și focul și copilul, dar problema e să ajungi vreodată la CD-ul cu Brendel și să ai câteva minute, măcar, pentru el.

Ca să schimbăm placa, de ziua mea, acum vreo doi ani, Jack White a avut un concert la București, în ciuperca Romexpo. Soția mea mi-a făcut cadou un bilet, dar concertul a fost îngrozitor din motive de incintă. Am văzut fragmente video după și suna grozav. Dar în sală, în ciupercă, s-a întâmplat altceva: la început, Jack White ne-a rugat apăsat, dar foarte frumos să lăsăm dracului mobilele cu care toată lumea filmează și să încercăm să-l ascultăm și să-l vedem live, fiindcă pe asta am dat banii. Jack a zis că o să pună la el pe site poze și video de calitate bună, pe care le putem pirata liniștiți, ca să le punem unde vrem pe Net. Surpinzător, oamenii s-au conformat în păr. Așa, oribil, cum s-a auzit, a fost oricum o experiență, pe care n-aș fi trăit-o dacă l-aș fi vânat aiurea pe Jack White cu mobilul.

Vara asta, printr-un concurs de împrejurări, m-am trezit în brațe cu un job de fotograf de concert, la Kasabian, deși nu sunt fotograf de meserie. Am împrumutat de undeva un teleobiectiv și m-am vârât printre oameni. E greu să fii fotograf de concerte, chiar un public supercivilizat ca ăla de la Kasabian te îmbrâncește tot timpul, dă cu bere peste aparat și-așa mai departe. Am pocnit o fată cu teleobiectivul – de fapt ea s-a lovit de el – și am zis că ajunge. Acasă, am fost cu totul dezamăgit de imagini și am căutat pe un site profi poze cu trupa din concert. Erau mai proaste ca ale mele.

Ca să scriu articolul a trebuit să caut o mulțime pe YouTube, ca să și ascult ce pozasem. Kasabian e mișto, ca și Mozart și Jack White. Pentru mine. Pentru voi, s-ar putea să fie cu totul alții. E normal să vrei să-i ai pe CD, în mobil, în aparatul foto. Dar, dacă toată povestea asta are vreo legătură cu fericirea, se rezumă nu la „a avea”, care e despre tine, ci la „a asculta”, care e despre ei. Și o să vezi cum devine despre tine. Levitează puțin, ieși din ALT + TAB și s-ar putea să ai surprize. Mai ales că acum vin niște zile libere – cum sună Mozart cu fasole? Pentru mine e ok. Tu pune ce vrei în loc.