Ziua în care am înțeles că mai este o șansă

În cazurile în care alegem să o traducem drept ce reprezintă pentru noi (individual), vom avea cam atâtea idealuri de fericire câți oameni există. Bineînțeles, nu este nimic rău în asta, nimeni nu caută o lume șablonizată sentimental și în emoții, evident, nici întrebarea mea. Scopul este mai degrabă de a vă orienta asupra unui răspuns care să se contureze ca sol fertil pentru toți, în care „semănându-ne” fiecare „fericirea personală”, ea să se întruchipeze. Și asta pentru că fericirea are cel puțin două componente complementare din punctul meu de vedere, care merg mână în mână.

Pe de o parte este fericirea individiuală (instantanee, care depinde de posibilitățile de a ne hrăni recurent mecanismul de consum) și pe de altă parte, fericirea spirituală, morală (ce ține de îndemânarea cu care ne gestionăm busola sufletească). Cu alte cuvinte, fericirea fiecăruia este supusă unui cadru general, unei instanțe superioare, pe care se constituie fericirea interioară și asta pentru că fericirea sufletească este „defectiv de singular” prin felul în care suntem construiți ca ființe. Vocea (nearticulată) este doar semnul plăcerii și al durerii, și există și la celelalte vietăți, căci natura lor se ridică numai până acolo, să aibă simțirea plăcerii și a durerii și a o semnifica unele altora, pe când limba servește exprimării a ce este folositor și ce este vătămător, precum și ce este drept și nedrept. Și această însușire este caracteristică omului, spre deosebire de toate vietățile, așa că singur el are simțirea binelui și a răului, a dreptului și a nedreptului și a tuturor celorlalte stări morale.

INTERVIU Primul interviu al noului ambasador SUA la București: „Parteneriatul strategic cu România nu a fost niciodată mai puternic”

12:12

SĂNĂTATE Rogobete dezvăluie care este cea mai periculoasă adicție în rândul adolescenților: ”Nu putem interzice şi atât, pentru că nu vom rezolva problema”

12:09

Omul este din natura lui o ființă socială, suntem făcuți să comunicăm între noi, să ne iubim, să legăm relații. Fericirea proprie în schimb este o responsabilitate personală, ea depinde de fiecare, de posibilitățile spontane de a o alimenta. Însă „aprovizionată” într-un cadru ostil, într-o „natură înconjurătoare” de unde fericirea celorlalți lipsește, aceasta devine o experiență fracturată. Bineînțeles, asta nu înseamnă că suntem puși să renunțăm la fericirea individiuală, într-un târg neechitabil, pentru a asigura primordial fericirea celor din jurul nostru. Înseamnă că pentru a putea obține o fericire proprie perenă, uniformă, trebuie să începem să o căutăm prin a evita să afectăm fericirea celor din jur. Înseamnă că înainte ca ea să devină un scop pentru individ, ea trebuie să se configureze mai degrabă ca „metodă” prin modul în care ne raportăm la ceilalți.

Fericirea nu e o destinație. E un mod de a trăi. Buna dispoziție atât de importantă pentru a reuși să ducem la bun sfârșit problemele din sfera cotidiană poate fi găsită trăind și ajutând, prin ce facem, prin cine suntem. Este fundația pe care se sprijină, în subconștient, puterea noastră în momentele grele, știind că dacă am ajutat și am fost alături de cineva vom avea pe cineva aproape. Fericirea nu înseamnă să închizi ochii, să faci abstracție de ce e în jur. Ci dimpotrivă, să-i deschizi larg și să observi ce este în apropierea ta. Ajungem la aceeași concluzie și dacă vedem fericirea ca simplă absență a nefericirii și asta pentru că mai departe, ca într-un joc de domino, răul devine absența binelui iar iubirea devine absența indiferenței, deci iubirea începe prin a nu fi indiferent în primul rând. Interesant este că și substantivul românesc „fericire” provine prin schimbarea categoriei morfologice a formei lungi a infinitivului „a ferici”. Dă șansa fiecărei zile să fie cea mai frumoasă din viața ta și începe prin a le zâmbi celor din jur. Pentru fiecare minut de supărare pierzi 60 de secunde de fericire. Buna dispoziție are efect de bumerang.