Nord-coreenii mai lipseau

Greu de spus, greu de crezut. Specialiștii încă nu s-au pus de acord, dacă a fost de-adevăratelea sau a fost un meșteșug de propagandă.

Înclin să cred că a fost mai degrabă un demers propagandistic și că au detonat ce tot detonează de ani de zile.

Propagandistic pentru propriul popor, care trebuie deșteptat și pompat cu mândrie patriotică, scos în stradă ca să sărbătorească. Propagandistic pentru a atrage atenția acelor state în dialogul cu care testul atomic de astăzi poate fi un bun element de negociere.

Până și relațiile cu China, partenerul consacrat, s-au răcit, iar izolarea înseamnă foame.

Pe seama Suryongului de la Phenian, Kim Jong Un, cel mai tânăr dictator din lume, circulă tot felul de povești picante, majoritatea relatate de supușii care au reușit să fugă din țară. Nu sunt întrutotul credibile – oamenii spun ceea ce cred că doresc să audă interlocutorii lor.

Un lucru e cert: are un tată etern (Kim Jong Il, „Eternul Secretar General”), un bunic etern (Kim Ir Sen, „Eternul Președinte”) și o educație frugală. Hipersensibil ca mai toți ticăloșii, calitatea sa de bază e fanfaronada (parcă ieri îi amenința pe americani cu băi de sânge).

Dacă fratele său vitreg n-ar fi făcut greșeala să viziteze, incognito și în repetate rânduri, Disneylandul din Tokio, acela, Kim Jong Nam (actualmente în exil, prin Macao – regiunea, nu jocul de cărți), mare amator de distracții, ar fi fost Liderul Suprem al Coreei de Nord și poate că astăzi n-am fi auzit o bubuitură, ci pocnetul unui dop de șampanie.

Altminteri, revoluțiile vin când nici nu te gândești și poate că 2016 va fi anul în care nord-coreenii se vor sătura să rămână singura țară din afara lumii.