Dar tu, Ilie, crezi că nouă ne-ar putea fi rușine cu tine?

Că am tras cu dinții ca să intru la Liceul Sportiv – întrucât urma să primesc cadou o rachetă de tenis, prima mea rachetă adevărată de tenis: un Reghin din lemn, cu racordaj din „maț de pește”; că am fost bolnav o săptămână, după finala de Wimbledon, din ”72, pierdută la Smith, finală cu trei mingi de meci, pentru tine, nefructificate, pe care le-am visat apoi „câștigătoare”, noapte de noapte, și încă o săptămână, după meciul pierdut la același „păsăroi de Smith”, în finala Cupei Davis de la București?

Că am trăit și am mâncat tenis pe pâine, prin toate ungherele cartierului, pe toate terenurile de zgură ale Ștrandului Tineretului, la un pas de nocturna pe care juca Nicușor Ceaușescu cu Tache Caralulis, până spre 12 noaptea, iar noi ne urcam în teiul din gura terenului, ca să-i vedem „la lucru”, și să râdem de ei, comparându-i cu tine?

CONTROVERSĂ Vagonul „eminenților”. Ionuț Moșteanu și-a luat câțiva useriști și a plecat la Sibiu. Cine îl însoțește pe fostul ministru al Apărării

14:48

ALEGERI Lovitură pentru Keir Starmer al Marii Britanii: Partidul său suferă o înfrângere umilitoare la alegerile parţiale. „Voi continua să lupt”

14:46

Ar trebui, poate, să spun că mi-e rușine pentru că eu, tânăr sportiv de performanță, m-am identificat, ani de zile, cu tine? Că încercam loburile liftate, „poignet-urile”, scurta de rever, în cross, de sub fileu, lovitura aia, incredibilă, de vrăjitor, pe la spate, de la nivelul genunchiului, sau smash-ul peste umăr, cu spatele la fileu, precum și pe toate celelalte?

Să-mi fie rușine că mă surprindeam, pe teren, copiindu-ți gesturile – cel cu arătătorul mânii stângi, îndoit, ștergându-ți lacrimile de sudoare de pe pomete, înainte să arunci mingea pentru serviciu; sau acela cu care îți aranjai părul după ureche?

Aș putea să simt eu toate aceste rușini? Niciodată. Pentru că, niciodată, mai ales la nervi și dezamăgiri, nu poți spune că ți-e rușine cu sentimentele tale, foste sau actuale.

Cum poți spune, Ilie Năstase, că îți este rușine pentru că ești general al Armatei Române?!

De ce îți este rușine? Pentru că, dincolo de toată trăirile aste ale mele, legate de tine, ca sportiv de geniu, te-aș întreba: ce i-ai dat tu, înapoi, Armatei Române, de-a lungul carierei? I-ai dat bani? Ai reprezentat-o, explicit, în lume? Din câte îmi amintesc, în turnee erai prezentat, oficial, de la scaunul arbitrului, „Nastaz”; pentru prieteni erai „Nasty”, pentru Țiriac, „Ilie”, și, în Cupa Davis, component al Naționalei României.

Ai câștigat, odată intrat în circuit, vreun turneu de Grand Slam, în numele Stelei? Vreo „Cupă a Campionilor” cu emblema clubului pe piept? Ai jucat în tricouri roș-albastre?

În schimb, deși nu știu dacă ai făcut serviciul militar, în adevăratul sens al cuvântului, clubul, țara, comandantul suprem, ți-au conferit grad militar, înălțându-te, apoi, în grad de câte ori s-a ivit ocazia, și, încet-încet, ai ajuns general. Onoare de care n-au avut parte nici Hagi, nici Nadia, nici Patzaichin, nici Țiriac.

Altfel, văd că nu îți este rușine să porți uniforma de paradă a Armatei Române, asortată la ochelari de soare, în țară și afară, ca spectator la meciuri și participant la evenimente mondene.

Și atunci, cum poți spune, erijându-te în avocat din oficiu, pe cazul Steaua vs Becali: „E o mare rușine ce se întâmplă la Steaua. Mi-e rușine că sunt fost stelist, mi-e rușine că sunt general în Armata Română. Nu pot să fac nimic, chiar mi-e rușine!„? Doar atât contează Armata Română pentru tine?

Într-un fel sau altul, am încercat să uit prima mare dezamăgire pe care mi-ai produs-o: faptul că ai înjurat, birjărește, o jurnalistă – pe la mijlocul anilor 90, când te pregăteai să candidezi la Primăria Capitalei-, pentru că îți pusese o întrebare incomodă.

Acum, însă, declarația asta mi se pare aberantă și lipsită de măsură.

Dacă eu aș fi însemnat, prin absurd, măcar o parte din cât ai însemnat tu, pentru această țară și pentru club, după cum afirmi, m-aș fi întrebat, mai degrabă, cum a ajuns o echipă, dublu-finalistă în Cupa Campionilor și deținătoare a trofeului, în proprietatea celor care au deținut-o și o dețin.

Povestea cu banii, cu finanțarea, cu salvare echipei, nu mai ține! Și eu aș fi băgat banii scoși din comerțul cu brânză și iaurt de oaie, într-o campioană continentală, ca să fac din asta o afacere. Și mie mi-ar fi ținut figura, dacă aș fi cumpărat, așa de ieftin, un club ca Steaua!

PENTRU COMENTARII VĂ AȘTEPT PE PAGINA DE FACEBOOK – MARIAN SULTĂNOIU