Imposibil, dar realizabil!

Episodul șosetelor din moscheea de la Edirne, din 2007, de pe când Paul Wolfowitz era președinte al Băncii Mondiale îl indentifică mai puternic, din păcate, decât dacă aș fi început prin a spune că e arhitectul războiului din Irak al lui George W. Bush.

L-aș fi uitat printre hecatombele lui sau între coperțile cărții lui Saul Bellow („Ravelstein”), păstrându-i doar latura de fin intelectual, discipol al lui Allan Bloom.

Când, după cele 59 de Tomahawkuri ale președintelui Donald J. Trump, Paul Wolfowitz i-a adus laude exaltate, am crezut că e doar zvâcnirea unui membru-fantomă, a ceea ce s-a numit „Doctrina Wolfowitz”. (Doar vara trecută anunțase că o va vota pe doamna Clinton!). Dar interviul de lunea trecută (mărturisesc că mi l-am pus tacticos deoparte și l-am citit abia azi-noapte), din „Politico”, semnat de doamna Susan B. Glasser (excelente întrebări!), m-a pus rău pe gânduri. Nu doar spectrul revenirii neoconservatorilor de sorginte militaristă la Casa Albă, ci faptul că în orice moment sofisticatul Paul Wolfowitz îl va putea fermeca pe simpluțul Donald Trump. Iar că și-a deschis deja o portiță spre Casa Albă prin Secretarul Apărării, Mattis, sau prin consilierul pe probleme de Securitate Națională, McMaster, e vestea cea mai proastă.

Cum formulează Glasser prima întrebare și cum îi răspunde fostul adjunct al Apărării din vremea lui Bush Jr.:

„- Paul, ai plonjat înapoi în luptă, așa cum apare din perspectiva de acum intervenția ta extreme de precisă din Wall Street Journal, unde ai spus că Donald Trump trebuie să meargă înainte și să facă ceva în Siria, să intervină militar sub o formă ca să răspundă atacurilor chimice. Îndeajuns de miraculos, a surprins o mare parte a lumii mergând înainte și urmându-ți sfatul.

– Nu sunt sigur că mi-a urmat sfatul, dar cred că a făcut ce trebuia. Să spunem că mi-a fost teamă că va putea scăpa dând vina pe Obama. Se întâmplă să cred că e 90 la sută corect, dar n-ar fi fost o premisă pentru a merge mai departe. Așa că folosesc minunata zicere a lui Yogi Berra: Când ajungi la o bifurcare de drumuri, du-te!”.

Trebuie să explic cine e clasicul din care citează Wolfowitz, ca să fie clar unde bate Glasser cu următoarea întrebare. Yogi Berra (autorul preferat al lui Nassim Taleb, care îl consideră „un practician al incertitudinii”) a fost un genial antrenor de baseball, un erou al americanilor , de la care au rămas niște vorbe de duh (un fel de Hagi al nostru – („Imposibil, dar realizabil!”). De pildă: „Viitorul nu mai e cum era pe vremuri” sau „E greu să faci predicții, mai ales cu privire la viitor”.

Glasser: „(…) Și, într-un fel, e o președinție gen Yogi Berra? Știi, nu există un ghid special, exceptând uneori personalitatea ciudată a lui Donald Trump. Cum te orientezi în a pricepe cine e tipul ăsta, când vine vorba despre politica externă?”.

Wolfowitz: „Ei bine, e cu certitudine impredictibil, ca să folosesc un eufemism. Dar, în același timp, aveți în echipa sa de securitate națională două individualități care sunt aproape opuse, care au un lung și substanțial istoric de gândire limpede, strategică. Vorbesc despre McMaster și Mattis. Apoi aveți un alt factor de incertitudine în Rex Tillerson (…)”.

Glasser îi amintește de Irak: „Trump a spus, în principiu, că războiul din Irak a fost o greșeală colosală și că ar fi trebuit să intrăm, să luăm petrolul și să ieșim”.

Wolfowitz: „A spus multe lucruri. A schimbat multe lucruri. Cred că principala chestiune aici e să determini oamenii să se gândească la posibilități, să reflecteze asupra oportunităților. Nu cred că neagă nimeni că e oportunist și nu cred că neagă nimeni că ar dori să fie cel mai mare președinte din epoca modern sau unul imens – alege tu adjectivele. Și cred că a obține o soluție de pace în Siria precum cea de la Dayton ar fi nu doar ceva foarte apreciat, ar fi enorm în interesul Statelor Unite, pentru că ar împiedica aceste fluxuri de refugiați care sunt foarte periculoase. Acesta e un gând greu de exprimat, dar fapt este că eu cred că, dacă te uiți în lumea arabă, sunt mai mulți tineri arabi supărați pe Occident din cauza Siriei, decât supărați din cauza Palestinei (…). Într-un fel, e aproape contraproductivă această – nu îl critic fiindcă a spus-o – această reacție a lui Trump pare concentrată pe uciderea copiilor. Este o tragedie umanitară. E dezgustător din acest punct de vedere, dar cred că e de asemenea important să nu fie confundată cu sentimentalitatea pură. Aici sunt interese naționale mari în joc și cred că s-ar putea obține multe”.

Recunosc, cu strângere de inimă, ideile și stilul lui Wolfowitz. Pacea de la Dayton, care în 1995 a rupt în două Bosnia, de fapt, cum spun analiștii, „un război neterminat”. Sintagma „lumea arabă”, care nu există decât în metafizica politică a lui Wolfowitz. Și celelalte.

E imposibil, dar realizabil – vorba lui Hagi – ca principiile reîncălzite ale arhitectului războiului din Irak să îl contamineze și pe Donald J. Trump.