Popoarele dăinuie prin simboluri: de spirit și de piatră

Atâta doar că părerea sa este una conjuncturală și vine ca o pledoarie construită în apărarea politică a ministrului Culturii, George Ivașcu.

Omul a fost vizat de o moțiunea simplă (respinsă de putere, fără drept de apel), intitulată „PSD calcă în picioare cea mai mare sărbătoare a românilor de pretutindeni – Centenarul Marii Uniri”, depusă zilele trecute la Camera Deputaților, de parlamentarii opoziției.

Aceștia i-au reproșează noului ministru că nu are soluții pentru construcția unui plan național dedicat Centenarului Marii Uniri și că nu a semnat contractul de execuție pentru realizarea Monumentului Unității Naționale de la Alba Iulia, în consecință cerându-i să plece din funcție.

NEWS ALERT Fragmente de dronă lângă Cazinoul Constanța. Intervenția autorităților este în desfășurare

00:43

INFRASTRUCTURĂ Franța va avea un parc tematic Dragon Ball Z de 7 miliarde de dolari. Proiectul ar urma să creeze peste 20.000 de locuri de muncă

23:56

Acum, dacă o astfel de declarație, precum cea a lui Varujan Vosganian, ar fi fost enunțată de vreun oarecare, ajuns în Parlament prin cine știe ce manoperă, ar fi fost de „înțeles”, dar în cazul unei minți deschise, vorbele acestea fac puțin „contrasens”.

Iată: „Am avut în mai multe rânduri și recomand și colegilor care au semnat moțiunea să aibă întâlniri cu domnul ministru cu creionul în mână (De ce? George Ivașcu e, cumva, profesor de cultură sau doar ministru al Culturii? – n.a.). Există o ordonanță de urgență care se referă la Centenar, există câteva proiecte în programul de guvernare care încep (În sfârșit, aproape că a trecut jumătate de an Centenar n.a.). (…) Un lucru este cert și apare tot mai clar – ca să sărbătorim Centenarul prima condiție e să fim la înălțimea idealurilor proclamate atunci, și dacă vreți cu adevărat să sărbătorim, sărbătoarea nu începe cu statuile de la Arad și de la Alba Iulia, ci începe cu monumentele sufletești care se clădesc în piepturile noastre„.

Fără exaltări, chiar mi se pare frumoasă, deși cam patetică, această viziune a poetului-deputat. Doar că, monumentele acestea sufletești, construite din piatra ADN-ului unui popor cam nedus pe la biserici, deși se roagă, de două milenii, în biserica meleagurilor, legată cu „mortarul” lanțului genetic, generator, uneori, de prea multă înțelegere, de prea aplecată supunere, de prea umilă existență milenară, alteori de sinucigașă cutezanță, a sădit, încolțit și ocrotit în sufletul membrilor săi, în liniște de altar, dragostea de semeni, de frații noștri, cei ce vor fi venit, spre noi, de peste mări și țări, împinși de neliniști și grozăvii, oameni pe care poporul acesta (în chintesența lui de popor și de națiune, și nu în zgura „marginaliilor”) i-a adoptat necondiționat, zidind, mereu, alte și alte monumente sufletești: clădite pentru italieni, pentru bulgari, pentru armeni, pentru sași, pentru secui, pentru țigani, pentru lipoveni, pentru evrei, pentru ruteni, pentru tătari și pentru turci, pentru slovaci și pentru cehi, pentru greci, pentru sârbi, pentru macedoneni, pentru albanezi, pentru polonezi, pentru croați și pentru ucraineni.

Eu cred că, pentru fiecare dintre aceștia toți, am construit în suflete noastre și ale lor, în timp, câte un monument de dragoste și înțelegere.

E rău să construim, acum, o dată la o sută de ani, și unul din celălalt fel de monumente, alături de „monumentele sufletești”, zidite în noi, temeinic, dar care, nevăzute fiind, au născut, prea des, reproșuri: că n-am fost în stare să dăinuim, mai nimic, ca națiune, de-a lungul anilor; că istoria noastră e pustie; că toate câte le avem, ni le-au durat alții?

De ce să nu fie important și să nu începem anul Centenar cu prima „cărămidă” pusă la fundația „Monumentului Unității Naționale de la Alba Iulia”? E prea mult, e de prost gust, e kitsch, sau ce?! Să nu avem noi forța să marcam 100 de ani de țară – oarecum întreagă -, cu zidirea unui monument, dincolo de suflete, dar cu infinită putere sufletească?

Păcat, domnule Varujan Vosganian că nu vedem sensul acestei zidiri, ca pe o continuitate nesfârșită, promisă în an Centenar, și nu după, în „Centenar+unu”, în „Centenar+10″, în „Centenar+16″…

Altfel, vă pot spune că eu, unul, mă bucur, cu sinceritate, că în țara asta există și monumente, case și biserici armenești, care, dincolo de monumentele spirituale, mă leagă, profund de cultura universală, prin cultura armeană.

La fel cum mă alătur, emoțional, Hacikarurilori din țară, despre care preotul Oshakan Khachatryan, parohul Bisericii armene din Constanța, spunea: „Hacikarul este manifestarea cea mai concisă a spiritului armean. Având o țară abundând în stâncă, armeanul a reușit să insufle viață pietrei neînsuflețite, s-o transfigureze în simbol de frumusețe și închinare. Hacikarul, Crucea de piatră, conține credința fundamentală a creștinătății, în esența ei, lucrarea de bine înfăptuită de Iisus Hristos. Principalul element al credinței este Crucea, amintind de crucificarea lui Hristos, îndemn către mântuire și făgăduitul paradis ceresc”.

Ce să fie mai senin și mai durabil, în suflet și în realitatea fizică, imediată, decât acest adevăr rostit, din nou, în Săptămâna Mare, și decât simbolistica sa?!

Pentru că despre simboluri am vrut să vorbesc aici.