Clasa muncitoare merge în Paradis

Românul nu a descins pe lume din tragediile lui Sofocle și Eschil. Și nici din vreo dramă filosofică shakespeariană. Nu are gena disperării „inculcată” adânc, în sine, de pierderi și neîmpliniri. Ba, dimpotrivă, până și „mioriticul” ancestral e o mostră sublimă din optimismul „vieții fără de moarte și al tinereții fără bătrânețe”, mecanism inefabil în care îți aștepți, la rând, sorții, la roata norocului învârtită de mâna Dumnezeirii, fără convulsii, fără crispare, fără mascarade.

Indiferent de tot ceea ce s-a-ntâmplat în jurul lui, în spatele lui, împotriva lui, de-a lungul timpului, românul, tânăr sau bătrân, a știut să se distreze, făcând abstracție de împrejurările istorice, sociale și economice, cărora a fost constrâns/nevoit să le facă față.

CONTROVERSĂ „Lectern Guy”, bărbatul grațiat de Trump după asaltul Capitoliului, candidează în Florida

00:08

COMERȚ Sony suspendă vânzarea cardurilor de memorie în Japonia. Care este motivul

23:13

Doar politicul, cu personajele sale, uneori comice, alteori ridicole – cu toții, acești „îngeri triști” (să mă ierte D.R.Popescu, pentru că i-am furat titlul), umiliți la sânge de istorie și istorii -, a crezut că metresa lui, politica, ar fi rămas singura preocupare/distracție a maselor.

Ei bine, nici vorbă!

Ce dovadă mai bună ați dori, pentru a argumenta cele enunțate mai sus, dacă nu chiar amintirea „unuia ca mine sau ca dumneata” – cum ar fi spus Caragiale – despre ziua de 1 Mai, ziua celor ce muncesc.

În principiu, ziua celor ce muncesc era o zi liberă, cu excepția primelor ore, când paradele oamenilor muncii, purtătoare de lozinci, pancarte și portrete – măgulitor arsenal al cultului „personalităților” înghesuite „la tribună” – treceau ovaționând prin fața „tovarășilor” de prim rang.

Și nu erau momente mai spumoase decât astea, când, printre dinții răsăriți în inima buzelor desenate în cheese-uri largi, sfârâiau înjurături bine simțite, perfect camuflate, transmise înalților conducători, ca niște bezele sincere și luminoase.

Apoi, cu inima răcorită de spumoasele fronde, clasa muncitoare mergea în raiul înspumat al berilor și crenvurștilor lungi – pentru cunoscători, verii de departe ai mititeilor de azi -, cotropeau universalele (adică bărcile de agrement din Herăstrăul anilor aceia) și vapoarelor albe, cu fanioane multicolore la catarg, de tot felul de forme și dimensiuni.

La lăsarea serii, exploda feeria artificiilor care, după ce brăzdau cerul în nemaivăzute ghirlande de foc, se rostogoleau, sfârâind, în adâncul apelor, în zbieretele sugarilor speriați, plimbați pe puntea vaporașelor, albe în noapte, ca niște fantome, în lătratul câinilor de pe maluri și în țipetele emoționate ale doamnelor ieșite în oraș, prima oară în an cu rochițe colorat-înflorate, cu decolteuri mici, în față, și mari pe spatele încă prea puțin bronzat.

Cui să-i mai ardă de politică în astfel de zile și de ore, în care distracția era și președinte și prim-ministru și președinte al Marii Adunări Naționale.

La fel ca astăzi, când omul muncii se distrează, iar politicieni și politruci își sparg capetele cu mii de declarații belicoase, cu replici la declarații, cu replici la replici; când se atacă necontenit, se jignesc, se amenință, proliferează, descriu apocalipsa, zguduie bunul simț al celor ce muncesc, fac praf țara, statul de drept și imaginea României în lume, crezându-se infiniți, nemuritori, încheietori de epoci, reformatori de țară…

Bieți farisei, pe care istoria, în infinit tumult, îi va îngropa adânc, în nisipurile ei mișcătoare: mai mult, și mai mult, tot mai mult…

Mă întrebați ce va rămâne după ei?! Păi, nu v-am spus – e sigur: clasa muncitoare, care va merge direct în rai!