O meserie mai onorabilă

Făceau și pe-atunci oamenii echilibristică pe frângie, dar fiecare pe frânghia lui.

Am citit (nu-mi bat capul să-mi amintesc unde) că, între cele două războaie, străbăteau străzile Bucureștilor niște personaje preocupate, cu aer de colecționari. În costume cernit-ponosite, ca niște cioclii de înmormântări fără fanfară, stăteau cu privirile ațintite în pământ, de parcă ar fi pierdut ceva prețios.

Bastonul pe care îl țineau în mână le dădea un aer de sumbră sobrietate, contrastând cu veselul coș de nuiele pe care îl duceau la subțioară.

ANALIZĂ Cele mai mari facturi la energie din UE în țara cu cea mai cruntă sărăcie. Românii au ajuns să-și dea o mare parte din venituri doar pentru a se încălzi la iarnă

06:00

EXCLUSIV Ce se întâmplă cu bodyguarzii lui Călin Georgescu, după arestarea fostului prezidențiabil

05:00

Dacă priveai cu atenție, la capătul bastonului se afla un cleștisor.

Prindeau în cleștișor excrementele de câine și le rânduiau în coșul de nuiele. Când coșul era plin, o luau către Radu-Vodă, în mahalelele de jos, spre tăbăcăriile unde, până la inventarea substanțelor sintetice, se argăsea cu excremente de câine.

(În tăbăcării veghea icoana Sfântului Spiridon, patronul breslei, singurul care coboară din raclă când e nevoie de el, singurul care a făcut-o pe Maica Domnului să râdă).

Deșertau coșurile, își primeau tainul și iar se întorceau pe străzi și tot așa până când clopotele de la Radu-Vodă băteau de vecernie.

Istoria i-a înregistrat la grămadă pe acești oameni mărunți, făcându-le loc între buchiile sale.

Meseria lor îmi pare astăzi mai cinstită și mai vrednică de respect decât a multora despre care mă canonesc să scriu.