O meserie mai onorabilă

Făceau și pe-atunci oamenii echilibristică pe frângie, dar fiecare pe frânghia lui.

Am citit (nu-mi bat capul să-mi amintesc unde) că, între cele două războaie, străbăteau străzile Bucureștilor niște personaje preocupate, cu aer de colecționari. În costume cernit-ponosite, ca niște cioclii de înmormântări fără fanfară, stăteau cu privirile ațintite în pământ, de parcă ar fi pierdut ceva prețios.

Bastonul pe care îl țineau în mână le dădea un aer de sumbră sobrietate, contrastând cu veselul coș de nuiele pe care îl duceau la subțioară.

CONTROVERSĂAmendă record de 805 milioane de euro pentru Meta în Italia. Facebook a accesat fără acord galeriile foto ale utilizatorilor de Android

23:35

VIDEOGeorge Simion, interviu în presa internațională, în ziua în care 10.000 de români au ieșit în stradă: „Dacă mai există dreptate, Georgescu va fi eliberat. Dacă nu orchestrau ei totul, ar fi câștigat alegerile”

23:04

Dacă priveai cu atenție, la capătul bastonului se afla un cleștisor.

Prindeau în cleștișor excrementele de câine și le rânduiau în coșul de nuiele. Când coșul era plin, o luau către Radu-Vodă, în mahalelele de jos, spre tăbăcăriile unde, până la inventarea substanțelor sintetice, se argăsea cu excremente de câine.

(În tăbăcării veghea icoana Sfântului Spiridon, patronul breslei, singurul care coboară din raclă când e nevoie de el, singurul care a făcut-o pe Maica Domnului să râdă).

Deșertau coșurile, își primeau tainul și iar se întorceau pe străzi și tot așa până când clopotele de la Radu-Vodă băteau de vecernie.

Istoria i-a înregistrat la grămadă pe acești oameni mărunți, făcându-le loc între buchiile sale.

Meseria lor îmi pare astăzi mai cinstită și mai vrednică de respect decât a multora despre care mă canonesc să scriu.