De ce Justiția este pentru unii mumă, iar pentru alții ciumă?

Ca orice spital prestigios, Micul Pentagon avea secretele lui. Cele mai importante erau fișele pacieților și ale angajaților, încuiate într-un seif imens, la subsolul clădirii. Din motive de securitate, respectivele fișe fuseseră văzute doar de doi doctori, cărora președintele Liviu le tăiase ulterior limba, preventiv. Cu toate astea, șeful spitalului stătea ca pe spini, nu se simțea deloc confortabil știind că Statul Paralel putea să profite în cazul unor scurgeri de informații. Se gândise în câteva rânduri să dea foc la arhivă, însă de fiecare dată amânase momentul, îngrijorat de perspectiva de a rămâne descoperit, fără dosarele propriilor angajați (pe care îi șantaja constant cu dezvăluiri pe rețeaua Madbook).

Pe holurile spitalului circulau legende legate de seiful de la subsol. Se spunea că, în afara camerelor video de supraveghere și a senzorilor de mișcare, securitatea încăperii blindate era asigurată de doi pacienți de la salonul fără clanță, care în urma tratamentului se credeau funcționari ANAF și săreau la gâtul oricăror intruși (ca să le ceară dovada plății la zi a taxelor și a impozitelor).

CONTROVERSĂ Fiul lui Soros, mesaj după ce Orban a pierdut alegerile în Ungaria: „Poporul și-a luat țara înapoi”

01:08

FLASH NEWS CTP: Este prima înfrângere la scor a lui Trump, ayatollahul mincinoșilor, care l-a susținut bombastic și fără rezerve pe Orban

00:01

Ce mă neliniștea era perspectiva de a deveni victimă colaterală a războiului dintre conducerea spitalului și Statul Paralel. În propria-mi fișă existau nu doar informații despre boli și tratamente, ci și fotografii din concediile cu familia (de exemplu, eu cu soția pe plajă la nudiști), sau din timpul unor teambuilding-uri unde mă îmbătasem și dansasem pe mese, în pielea goală, împreună cu Bia – colega de birou lesbiană. Doar că din poză nu reieșea clar înclinația sexuală a femeii, așa că mă puteam aștepta la o interpretare nefericită (și, implicit, la oprobiul public).

Când Dacian, de la salonul 20-69, mi-a propus să dăm o spargere la arhivă, l-am întrebat de ce voia s-o facă și mi-a mărturisit că-i era silă de trecutul lui. Intenționa să șteargă cu buretele perioada în care fusese internat la spitalul din Bruxelles (cu trimitere de la doctorul Călin), apoi legăturile strânse cu Klaus și simpatizanții liberali ai Statului Paralel. În plus, spera să pună mâna pe fișa personală a președintelui Liviu.

După acceptul formal, îmi dăduse sarcina să iau legătura cu doctorița Gabriela (devenită indezirabilă în ochii conducerii spitalului), iar femeia urma să ne transmită codurile de acces la seif. Își dorea la fel de mult o schimbare, nu mai suporta atitudinea despotică a președintelui, ar fi făcut orice să-l vadă crucificat, umilit, scuipat în public de pacienții Micului Pentagon. Fie și doar pentru asta, simțeam că aș fi capabil să-i trec cu vederea incompetența dusă la extrem, sinonimă cu malpraxisul.

Incursiunea în subsolul spitalului, prin bălți și capcane pentru șobolani, avu darul de a mă băga în sperieți. Tresăream la fiecare zgomot suspect, cu Dacian la doi pași în față, deschizând drumul cu lanterna de la telefon. Camerele video fuseseră dezactivate simultan cu senzorii de mișcare, iar când am introdus codul de acces, aprinderea ledului verde mi-a confirmat că primisem combinația câștigătoare. Am deschis ușa masivă și din interior m-a orbit o lumină puternică. Mi-am dus repede mâna la ochi, apoi reflectorul s-a stins. În semîntuneric, i-am recunoscut pe pacienții de la salonul 21-69, generalul Florian și doctorița Codruța, stăteau în picioare, nemișcați ca doi supereroi dintr-un film cu proști. Purtau pijamale cu motive țărănești din regiunea Teleorman și țineau în mână câte o valiză din lemn masiv (de nuc african, pare-se). În mod evident, ne așteptaseră, primiseră informația pe surse și reușiseră să ne surprindă.

Primul imbold a fost să mă retrag, să fug de-acolo până nu devenea prea târziu. Știam ce le putea pielea și îmi închipuiam că n-o să se întâmple nimic bun.

Dau să ies din încăpere, când generalul Florian îmi face semn, autoritar, să rămân. Apoi îmi întinde valiza.

– Ai aici tot ce-ți trebuie…

O apuc, suspicios, de mâner. E foarte, foarte grea. La fel procedează și Dacian cu valiza din mâna Codruței.

– Nu v-am văzut, ne ne-ați văzut, îl completează Codruța pe tovarășul ei. Haide, valea!

N-a fost nevoie să ne roage a doua oară. Am tăiat-o de-acolo fără să privesc peste umăr, călcând fix într-o capcană pentru șobolani. Nici nu mi-am dat seama cum și când am ajuns în salonul lui Dacian, gâfâind, speriat, cu o rană urâtă la picior și cu geamantanul din lemn de nuc în spinare.

Am trântit ambele valize pe masă și ne-am uitat la ele, le-am studiat într-o liniște deplină, preț de câteva minute, ca pe două OZN-uri de contrabandă provenite din Zona 51. Aveam o vagă bănuială în legătură cu ce-ar putea conține, însă mă feresc să-i spun lui Dacian.

– Sper să fie ceva interesant și despre demagogul de Ludovic, îmi zice colegul, scrâșnind din dinți. Prea tare m-a enervat!

Niciunul nu îndrăzneam să facem următorul pas, să deschidem valizele. Dacă la mijloc era o diversiune? Dacă, Doamne ferește, puseseră o bombă? Oare merita să ne riscăm viețile de dragul aflării adevărului?

Încerc să-mi exprim temerile.

– În fond și la urma urmei, ce-am putea descoperi atât de interesant, încât să merite sacrificiul?

– De pildă, îmi răspunde Dacian, ar fi momentul să aflăm unde își ține banii președintele Liviu. Știm că acoliții lui i-au băgat în tablouri, în aur și imobiliare. Trebuie să-i fi dosit și el pe undeva, nu-i așa?

Chiar dacă tentația era mare, mă temeam să nu fi picat în plasa generalului. Cine îmi garanta mie că voi găsi în valize ceva sută la sută autentic, și nu manopere atent plăsmuite, informații adevărate împletite cu falsuri grosolane, cu scopul de a mă compromite iremediabil? Dacă la mijloc era chiar mâna președintelui Liviu?

Nu apuc să-mi exprim temerile, între timp Dacian își pierduse răbdarea și hotărâse să deschidă geamantanul din dreptul său. Înăuntru – surpriză!, în loc de memory-stick-uri, hard-disk-uri, facturi, fotografii, schițe și alte documente confidențiale, descoperi volumul Manifestul Partidului Comunist, ediție limitată, cu următoarea dedicație semnată de însuși șeful spitalului: Cândva, năluca Comunismului umbla prin Europa, iar acum fantoma Globalizării hoinărește prin toată Lumea. Mult succes, Daciane!

În valiza mea, surpriza fu și mai mare. Din ea coborî președintele Liviu în carne și oase! Stătuse acolo chircit, contorsionat, nemișcat, fără să sufle o vorbă, curios să afle cine îi purta sâmbetele.

Mă bătu pe umăr, zâmbind pe sub mustață.

– Moșule, vă agitați de pomană, pe cuvânt… Și apropo, cât am făcut pomana porcului pe la servicii, n-au găsit generalii nici un memory-stick, nicio poză prin fundul curții, nimic. De ce Justiția este pentru unii mumă, iar pentru alții ciumă? Nu-i corect! Oricum, poți să le transmiți la toți pacienții: nu mă omoară pe mine o valiză! Niciodată!

(va urma)