Din întâmplare, „Papa Francisc”

Iar tu să asculți cum, uneori, cântul din tine se lovește de toate bolțile zidite în adâncurile ființei, ca în catacombe vechi, săpate de neliniști, ca apele curse, prin peșteri necunoscute, de la sufletul tău până la lumea de dincolo de munții nefericirii, veniți ei, la tine, ca la acel Mahomed despre care vorbește întorsul lumii cu susul în jos: „Și dacă nu te-ai dus tu, Mahomed, la Munte, atunci a venit el, Muntele, la tine”.

Și asta așa a fost. A fost cuvântul lui trimis nouă, apoi a venit el, cu toată Dumnezeirea lui plăpândă, nefiresc și, paradoxal, neomenesc de umană. Un mirean pe care viața l-a sfințit/l-a miruit cu umilință și l-a făcut Papă, ca să-l îmbrace pe  Dumnezeu, cumva, pe dos.

EXCLUSIVStenograme | Cum au ajuns doi polițiști să fie informatori pentru un clan de interlopi: „Sunteți mai mulți inși într-un dosar, sunt numele voastre, o să fiți chemați cu toții”

05:30

FLASH NEWSMarco Rubio anunță că nu mai este nevoie de o intervenție militară în Iran deoarece sancțiunile economice și blocada SUA și-au spus cuvântul: „Vor ajunge ca o țară din lumea a treia”

23:44

Pentru că el umblă cu Dumnezeu, aproape tot așa cum au umblat inițiații, părinții Vechilor Testamente, peste lume și istorie, pe câmpuri și prin deșert. Dar nu umblă doar împovărați de relelor lumii pe care să le îndrepte, doar cu teama eșecului omului tot mai păcătos răscolindu-le viscerele și seninul nopților, cu urletul talazurilor lovindu-le ceafa, prin somn.

El umblă cu Dumnezeu omenindu-l, și nu în sensul acela vechi, de a-l îmbia și îndestula cu cele trebuincioase nouă, oamenilor din carne și nu din cuvânt, cel mai adesea goliți de spirit și înfometați de materie, ci de a-l aduce la înțelesul nostru, la sufletul nostru, cam virtualizat, cei drept, în ultimul timp: prin chipul lui de bunic luminos – îmi vine să spun haios, uneori -, cu urechi puțin cam mari, cu ochi pătrunzători, când nu sunt foarte obosiți, cu zâmbet, cât nu-i umbrește chipul vreo îngrijorare, cu povești, cu pilde, cu umor, cu stare, cu surs, cu daruri „mărunte”, oferite din suflet, ascunse, mai întâi, în palma lui, coborâte, apoi, complice, cu pumnul strâns, în palma ta de copil perpetuu, la început surprins și insolent, mai apoi curios, sfârșind prin a te uimi de „bobul de aur” care se zvârcolește, încurcat, între Linia Vieții tale, și a Inimii, și a Capului, cuibărindu-se, într-un final, printre ele: fiind el destinul însuși.

Chipurile copiilor care l-au văzut s-au luminat de bunătatea lui. Și chipurile părinților de copii de tot felul, și de toate vârstele și de toate națiile, și de toate limbile, s-au luminat și ele de bunătatea și de vorba lui.

De ce au ieșit românii cu sutele de mii în mijlocul orașelor, pe marginea străzilor, în șeile dealurilor, pe frig, pe ploaie, pe vânt, pe tot felul de coduri, mai mult sau mai puțin probabile?

De ortodocși? De catolici? De curiozitate? De ochii lumii? De plictiseală? De angoasați?

Eu cred că au fost acolo, cu toții, din acea nevoia despre care am vorbit. Din nevoia de a-și tăcea gândurile, neliniștile, neîmpăcările. Din nevoia de a asculta, măcar trei zile în an, fără să aibă, neapărat, o replică imediată. Din nevoia de a-și căpătui sufletul cu iubire, cu înțelegere și cu iertare. Până la urmă, din nevoia, din trebuința imperioasă de a se alipi, de a se alătura unui reper moral.

Din această nevoie, știută sau nu, înțeleasă sau nu, gândită sau nu, au ieșit românii, cu sutele de mii, în întâmpinarea acestui om care, numai și numai din întâmplare, se intitulează Papa Francisc.

În final, nu pot să nu vorbesc aici despre tragedia pentrecută în Prahova, unde trei copii au fost înghițiți de apele dezlănțuite – un al patrulea fiind dat dispărut. Sper, cu toată ființa, ca și sufletul lor să fie mângâiat, acum, de Dumnezeu.