Ce se întâmplă cu adevărat după moarte? Un cercetător susține că există dovezi „credibile” că propria conștiință continuă să existe chiar și după ce creierul încetează să funcționeze

Un cercetător a sugerat că mintea ar putea supraviețui morții, chiar și atunci când creierul încetează să mai funcționeze.

Pekka Rechardt, un cercetător stabilit în Finlanda, și-a fundamentat această idee pe relatările unor persoane care au supraviețuit unui stop cardiac. Acestea au descris experiențe care, potrivit unei analize anterioare, au avut loc în perioade în care activitatea electrică a creierului era extrem de redusă sau chiar nedetectabilă.

Rechardt a reanalizat o lucrare din 2025, realizată de o echipă internațională de cercetători, care a examinat experiențele din pragul morții. Autorii au raportat că activitatea electrică din cortex – stratul exterior al creierului – poate dispărea în decurs de 10 până la 30 de secunde de la instalarea stopului cardiac.

Autorii acelei analize, publicată în revista de specialitate International Review of Psychiatry, au susținut că unele experiențe din pragul morții apar tocmai în această perioadă de suprimare a activității, când electroencefalograma (EEG) indică o linie plată.

Rechardt a interpretat aceste relatări drept dovezi care susțin posibilitatea ca, în realitate, conștiința să nu depindă în totalitate de activitatea cerebrală, scrie Daily Mail.

Cele trei elemente esențiale ale conștiinței

Pentru Rechardt, aspectul intrigant este faptul că aceste experiențe păstrează trei elemente fundamentale ale conștienței: sentimentul prezenței, senzații intense și capacitatea de a percepe evenimentele ca un tot unitar și coerent.

El a argumentat că, dacă aceste elemente pot persista în absența activității cerebrale asociate în mod obișnuit cu conștiința, atunci distrugerea creierului nu implică neapărat și distrugerea minții.

„Această perspectivă empirică susține ideea că viața după moarte ar putea fi o posibilitate credibilă”, a scris el.

Lucrarea, publicată în Journal of Consciousness Studies, dezvoltă o teorie a conștiinței pe care Rechardt a propus-o inițial în 2023.

Studiul anterior – semnat de Bruno Angeli-Faez, Bruce Greyson și Pim van Lommel – a mai arătat că ritmurile cerebrale alfa și beta, considerate esențiale pentru conștiință, dispar în aproximativ 6,5 secunde de la producerea stopului cardiac.

Teoria lui Rechardt pornește de la premisa că, de fapt, conștiința nu poate fi redusă doar la activitatea creierului. Pornind de aici, el a analizat modul în care diversele experiențe se integrează între ele, chiar și în viața de zi cu zi.

În lucrare este oferit exemplul unei persoane care se plimbă pe o plajă însorită, bucurându-se de peisaj și de căldură, în timp ce reflectează asupra unor chestiuni filosofice. Aceste senzații și gânduri implică diferite părți ale creierului, iar semnalele au nevoie de timp pentru a circula între acestea. Cu toate acestea, persoana le percepe împreună, ca pe o scenă unitară care se desfășoară.

Rechardt susține că explicarea acestei perspective unificate necesită mai mult decât simpla identificare a proceselor cerebrale individuale implicate.

Teoria unei dimensiuni spațiale suplimentare

Răspunsul propus de el constă într-o dimensiune spațială suplimentară – dincolo de dimensiunile familiare: lungime, lățime și înălțime – din cadrul căreia informațiile asociate cu diverse regiuni cerebrale ar putea fi percepute împreună.

El a ilustrat acest principiu printr-un exemplu: o persoană care privește un desen plat poate vedea părțile componente ale acestuia ca un întreg, datorită poziției sale deasupra paginii.

Un alt aspect al argumentației sale vizează sentimentul de a fi prezent în „acum”. O experiență în pragul morții poate include amintiri sau scene necunoscute, însă persoana le percepe, totuși, ca desfășurându-se în prezent.

Rechardt a argumentat că descrierea evenimentelor fizice în spațiu și timp nu explică pe deplin acest simțământ personal al prezenței. El face o distincție similară între detectarea unui răspuns cerebral la o anumită culoare și explicarea a ceea ce înseamnă, la nivel subiectiv, perceperea acelei culori.

Aceste chestiuni constituie o parte a așa-numitei „probleme dificile” a conștiinței: de ce procesele fizice sunt însoțite de experiențe subiective.

Pentru Rechardt, persistența acestor elemente familiare în relatările despre experiențele în pragul morții constituie un motiv pentru a lua în considerare un cadru al conștiinței care transcende creierul. Totuși, existența unor lacune într-o explicație nu demonstrează, prin ea însăși, că alternativa propusă de el este corectă.

El a aplicat analogia sa dimensională asupra morții, subliniind că distrugerea unui tablou nu înseamnă și distrugerea persoanei care îl privește. În scenariul propus de el, moartea ar putea, în mod similar, să pună capăt legăturii dintre creier și conștiință, fără a distruge însă cadrul în care are loc experiența. Astfel, conștiința ar putea continua să existe chiar și fără a primi informații prin intermediul simțurilor corporale, a sugerat el.

Această posibilitate presupune că respectivul cadru există independent de creier, nefiind creat sau menținut de acesta. Experiențele în pragul morții, a scris el, ar putea oferi „o privire asupra a ceea ce o așteaptă pe acea persoană” în momentul în care funcțiile biologice care susțin viața umană încetează.